Ce v-a scăpat la apariția lui Brucan, Dinescu și Iliescu în 1989 la TVR? Explicațiile unui cunoscut istoric ieșean – Opinie

Una dintre marile minciuni perpetuate până astăzi este aceea că Ion Iliescu l-a dat jos pe Ceaușescu. Este varianta oficială, propagată de istoricii și gazetarii de serviciu ai puterii și care este contrazisă de realitatea faptelor. Odată cu înțelegerea dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov de a dărâma „cortina de fier”, din decembrie 1988 de la New York, regimurile comuniste au început să cadă unul după altul de-a lungul anului 1989. Ultima piesă de domino a fost dictatura lui Ceaușescu, singura care nu a avut o soluție partinică, comunistă „soft” și, cu atât mai puțin, opozanți ai regimului cunoscuți în jurul cărora să se cristalizeze sindicate (ca în Polonia) sau partide noi (ca în Cehia). Regimul ceaușist era un monolit păzit fără scrupule de Securitate, cu o populație inertă, fiind minat doar de corupție. De aceea, când valul prăbușirii dominației rusești a ajuns în România reacția a fost instinctivă, necoordonată, haotică, singura formă de reacție colectivă coerentă venind din partea muncitorilor de pe platformele industriale. Nu au existat alte forme de organizare sau măcar proiecte politice alternative (doar cei de la 14 decembrie din Iași au schițat un program de revendicări fiind rapid turnați și băgați la beci!) și, în ciuda poveștilor vehiculate, nicio conspirație nu s-a alcătuit înainte, din frică. „Scrisoarea celor șase” alcătuită și distribuită de Silviu Brucan nu a coagulat nimic în interiorul nomenclaturii, iar impactul ei, grație difuzării la „Europa liberă”, a fost nesemnificativ. În realitate, Securitatea și-a făcut treaba la Iași și la Timișoara, schingiuind și omorând oameni, iar după aceste măceluri petrecute noaptea și la Timișoara și, apoi, la București, s-au mobilizat în curtea întreprinderilor muncitorii din schimbul de noapte și cei din schimbul de zi, care n-au mai plecat acasă și nici nu au intrat în fabrici, aflând de crimele de cu seară. Ei s-au unit cu alți muncitori și au constituit grosul coloanelor care s-au îndreptat spre Comitetul Central în dimineața zilei de 22 decembrie 1989. De ei, zecile de mii de proletari plus tinerii alăturați lor pe drum, s-a speriat Ceaușescu și a fugit în conformitate cu un plan de salvare executat de generalul Stănculescu chemat să ia comanda armatei după sinuciderea lui Milea. Problema a fost haosul, vidul de putere pe care l-au umplut rapid „emanații”.

Cine a văzut în direct la televizor circul de atunci știe despre ce vorbesc. În Studioul 4 al TVR (devenită în mod caraghios „liberă” cu aceeași oameni care fuseseră slugile sistemului) s-a dat bătălia pentru impunerea personajului care va prelua puterea. Televiziunea, unde s-au înghesuit toți oportuniștii momentului – nefiind însă primiți toți, ci doar cei acceptați de „emanați” (de exemplu, Silviu Brucan a interzis categoric prezența lui Corneliu Coposu!), a fost instrumentul prin care toată țara vizualiza schimbarea de putere și afla calul câștigător al competiției. Acela a fost, indubitabil, Ion Iliescu care l-a surclasat pe Sergiu Nicolaescu, celălalt posibil candidat pe care „îl cunoștea toată lumea”. Iliescu însă era deșcă bătrână și știa sportul politic mai bine decât „comisarul Moldovan”.

Pentru cititorii mai tineri sau, vorba televiziunii române „dacă doriți să revedeți”, iată cum s-a desfășurat acel moment, așa cum a fost el transcris chiar de oamenii televiziunii în volumul Revoluția Română în direct, în chiar anul 1990:

„Teodor Brateș – Stimați telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu… (aplauze, «bravo!», un cetățean – Matei Ioan din Ploiești – se repede și-l sărută)

Ion Iliescu – Stimați tovarăși, prieteni, cetățeni, sunt și eu stăpânit de emoție ca toți ceilalți care au vorbit înaintea mea și ca toți cetățenii acestei țări care trăiesc momente excepționale. Dinamica desfășurării evenimentelor din aceste zile a fost fără egal. Nimeni nu se aștepta ca acest regim care se voia a-toate-stăpânitor, a-toate-știutor, a-toate-făcător, care nu manifesta luciditatea minimă necesară pentru a înțelege momentele de dramatism pe care le trăiește națiunea română, să facă un semn de rezolvare pe cale normală, pe cale pașnică, prin înțelegere, cu cetățenii țării a problemelor grave cu care se confruntă și economia țării, situația socială, situația materială a tuturor categoriilor de oameni ai muncii din această țară. A împins până la catastrofă situația economico-socială a țării, tensiunea politică și se face în ultimă instanță vinovat de crimă odioasă… împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceaușescu. Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier (voce din off: fără rațiune) …fără rațiune…

O voce: să fie prins și judecat…

Ion Iliescu – …care nu voia să cedeze, un fanatic care stăpânea cu metode medievale această țară și a ajuns până la această situație dramatică de a deschide foc, de a… de a comanda foc împotriva oamenilor acestei țări. Și avea nerușinarea să vorbească în numele poporului! Să vorbească în numele suveranității și independenței naționale. Cine? El? Care a pus în pericol soarta acestei țări și a împins în mizerie poporul acestei țări! Și precum vedeți a fugit, a fugit ca un nerușinat când a trebuit să dea socoteală în fața poporului. Un iresponsabil! Se fac vinovați și alții. Va veni vremea judecății limpede, lucide, pe bază de judecată ordonată. Ceea ce ne trebuie… în momentul de față situația este oarecum stăpânită. Am vorbit acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la M[inisterul] Ap[ărării] N[aționale] a dat dispoziție, s-au retras trupele care erau dispuse în oraș cu dispoziție de a trage, a întors înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Pitești spre București… (aplauze, «bravo!») […]

Apelăm la unitățile securității și la securiști… să se trezească în acest ultim ceas…să se lepede de această …clică ordinară de trădători ai patriei. Ăștia sunt trădătorii patriei, nu Milea pe care l-au ucis. Deci tovarăși, în acest moment există garanții că armata se află alături de popor. […]

Fac apel, acuma este trei fără un sfert… în jur de ora cinci, la sediul Comitetului Central să vină toți cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă de care trebuie să ne apucăm încă de astăzi, inclusiv la cei șase militanți ai partidului care au dat dovadă de patriotism. […]

Ion Iliescu – O să… deci, trebuie neapărat să ne organizăm într-un comitet de salvare națională. Să elaborăm un program de acțiune cu două obiective majore. În primul rând, măsuri imediate pentru ordine și pentru asigurarea desfășurării vieții normale, aprovizionarea populației, transport, tot ce e necesar…

Petru Popescu – Domnul Iliescu… o secundă… numai o secundă… da… confrații noștri de la ziarul „Informația [Bucureștiului]”… au reorganizat ziarul… noi să-l numim de acum ca un organ al acestui comitet de salvare națională… se numește „Libertatea” și va apărea până într-o oră… (Se aplaudă, se strigă «Bravo!»)

Se comută pe imagini din curtea TV. Se titrează: „La ora 17.00, la C.C. al P.C.R.”

Apoi comutare în Studioul 5. În cadru, Mircea Dinescu și Silviu Brucan.” (vol.1, pp. 41-43)

Cum eu am urmărit în direct panarama de atunci, mărturisesc sincer că Iliescu era convingător la televizor. Calm, sigur pe el, a comunicat clar în limbă de lemn polisată cu accente adjectivale neobișnuite în public, a arătat scurt că poate controla armata și a convocat la C.C. (la ora 17.00, camera 229 pentru știutori) ședința de constituire a grupului care va prelua puterea și care era alcătuit din militari și vechi nomenclaturiști expulzați de Ceaușescu pentru simpatiile lor moscovite. Doar Petre Roman, fiul prietenului vechi căruia i-a luat locul la Editura Tehnică era altceva decât restul. Lui i s-a adăugat ulterior Voican-Voiculescu și Virgil Măgureanu în primul cerc al puterii. Întrebarea dacă U.R.S.S.-ul a avut ceva de-a face cu aceste evenimente rămâne încă fără un răspuns definitiv și merită discutat mai riguros tot acest subiect care a revenit spectaculos în atenția publicului grație unui procuror militar întors cu cheița. (Continuarea în ediția din 3 septembrie 2025 a Ziarului de Iași)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video