În fiecare caz, audiţia a fost lejeră, fără opinteli, fără încordare exce­sivă, fluxul sonor permiţându-mi şi activităţi conexe, de minimă con­centrare. De astă dată s-a petrecut ceva ce m-a uimit, chiar m-a şocat, deşi puţine din ce sunt eu în stare să fac ar trebui să mă surprindă. Am simţit dorinţa (sau necesitatea, obligaţia, porunca imperativă) să stau nemişcat, la fel ca la o litur­ghie. Nimic din jur nu mi-a mai atras privirea, nicio nevoie tru­pească nu şi-a manifestat stringenţa, nici un impuls iconoclast nu şi-a bobâlcat impertinenţa. Nici măcar paharul cu cele 50 de grame de rom cubanez, anume pregătit, nu s-a deşertat în noua realitate. Și această realitate mi s-a năzărit a fi una asemănătoare cu substanţa translucidă a chihlimbarului, iar eu m-am pomenit transformat în ceva fără formă, fără viaţă şi fără nume, închis pentru eternitate în boaba aurie cu sclipiri verzui.

Albumul se intitulează Ver­sions of the Truth şi a fost lansat pe 4 septembrie 2020, relativ discret, parcă în ton cu muzica, de trupa The Pineapple Thief, sub formă de CD, LP şi Blu-Ray, la exclusivista firmă Kscope. Bruce Soord, chitari, voce, versuri; Gavin Harrison, tobe şi percuţie, Jon Sykes, bas; Steve Kitch, claviaturi – iată cvartetul ale cărui imprimări tind să atingă frumuseţea răşinii sus evocate, indiferent de mesajul social-politic încapsulat în lirica polivalentă. Reflecţiile lui Bruce Soord au ambiguitate pretabilă la multiple interpretări, dar mai cu seamă au profunzime poetică.
Trebuie spus clar că textele acestui album nu abundă în tri­miteri vituperante mai mult decât precedentele, editate cu trupa sau solo în peste douăzeci de ani de activitate. Nu intru însă în mean­drele unei discuţii aporetice, cu toate că subiectele abordate m-au tentat mereu. Durerea, singură­tatea, indiferenţa, soarta omenirii, a fiecărui om (minus a mea, în particular) şi alte asemenea teme nu duc lipsă de excursuri eseistice inteligente, nici de metafore strălu­citoare. Presupun că Soord nu vrea să rivalizeze cu mari poeţi ai dis­perării de a fi om într-o lume în permanentă degradare. Câteva ver­suri ale lui pot figura într-o antologie contemporană, chiar dacă lectura fără muzică nu le conferă amplitudine. Fără să fie explicit content, cum scrie pe eti­cheta dis­curilor de trecător scandal, lirismul pieselor Pineapple Thief lu­crează la nivel subliminal într-un fel na(t)iv. Și asta pentru că muzica taie adânc şi lent ca investigaţia unui detectiv din romanele lui P.D. James. Rezultatul iese elaborat, suculent şi dens ca un punch de cea mai autentică tradiţie engleză.

Are ceva în comun incizia cu băutura? Sau prog-rockul cu fierbinţeala îngheţată a chihlim­barului? Probabil nu. Este privilegiul muzicii de calitate să facă legături neobişnuite.   

P.S. Pentru cine se întreabă ce rost are să folosesc în titlu denu­mirea în limba turcă a chihlimbarului, explicaţia nu este aceea simplă: cuvântul prezent în ro­mână provine din turceşte. Poate că n-ar trebui să-mi dezvălui „se­cretele“, dar ţin morţiş să o fac, iar cititorul va pricepe, desigur, de ce. Căutând pe internet câteva date despre disc, înainte să schiţez tex­tul de faţă, am găsit lista concertelor trupei, anunţate pentru anii 2021-2022. Nu mai puţin de trei sunt planificate în Turcia, la Is­tanbul, Ankara şi Karşıyaka (un cartier al Izmirului)! Nici un con­cert în România. Să ne mai întrebăm care ţară e mai euro­peană ca mentalitate (nu ca religie) dintre cele două? Cât despre modernitate, importanţă sau forţă economică – nici nu se pune problema com­paraţiei...