După cum am mai precizat în texte anterioare „caracteristică fundamentală a unui teritoriu, centralitatea nu este un produs exclusiv al geometriei. Ca reper şi ca element structurant, centralitatea este un construct mai degrabă cultural, un produs, deopotrivă social, economic şi politic”. Centralitatea nu e unică; în funcţie de repere şi de scara de analiză, vorbim mai degrabă de o succesiune de centralităţi, intuite şi explicate de geografii germani W. Christaller şi A. Lösch în modelul locului central. Centralităţile se ordonează trans-scalar: cele locale tind să se agrege în clustere, subordonându-se unor localităţi urbane de talie mai mare şi mai bine situate în raport cu geometria relaţiilor spaţiale. Acestea din urmă pot genera centralităţi superioare, ce au capacitatea de a insera micile organizări spaţiale obţinute până la scară globală.

În realitate, sistemele teritoriale nu au o structură atât de simplă şi de ordonată ca în cazul modelului locurilor centrale, un model care e construit pe numeroase constrângeri spaţiale (spaţiu omogen, izotrop şi care generează forme de organizarea regulate - izomorfie). Unele linii de forţă ale spaţiului (văile largi ale unor râuri sau zonele de contact geografic) pot genera veritabile axe urbane ale căror incidenţă teritorială poate ajunge până la nivelele scalare superioare - uneori transnaţionale. O bună parte a regiunilor europene îşi bazează logica de funcţionare pe axe urbane: în zona pe care ne-am propus să o analizăm avem exemplul câtorva structuri teritoriale regionale ale Poloniei (Pomerania, Kujawy-Pomerania, Subcarpatia etc.), iar în România avem exemplul Moldovei a cărei logică de evoluţie şi funcţionare teritorială s-a bazat pe câteva axe. Cele mai importante au fost axa Siretului şi cea care unea nordul Marii Negre, prin Iaşi, de Cernăuţi şi, mai departe, cu Lvov, ce au făcut parte din sistemul de circulaţie suprapus istmului ponto-baltic. Acestea sunt active şi în prezent, dar pierzându-şi din importanta transcontinentală, ca urmare a tectonicii geopolitice mai puţin favorabile, nu mai sunt eficiente.

În a doua parte a acestei serii am precizat că o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau chiar federal. Sunt oare conforme din această perspectivă sistemele urbane ale statelor din estul UE (ale Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, ale Republicii Cehe, Slovaciei, Ungariei, României, Bulgariei, Sloveniei şi Croaţiei)?

Dacă privim o hartă fizică a Europei centrale şi de est vom observa că treimea nordică a spaţiului adus în discuţie e relativ plată şi lipsită de bariere naturale care să îngreuneze relaţia dintre substructurile teritoriale. Vistula, principalul fluviu al acestei zone, nu numai că nu s-a comportat ca o barieră în calea dezvoltării relaţiilor, ba chiar a devenit o axă ordonatoare a sistemelor teritoriale situate în partea nordică şi centrală a Poloniei actuale. În acest areal au evoluat structurile teritoriale ale Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi a celei mai mari părţi din Polonia actuală.

Cu cât înaintăm către sud, spaţiul devine mai fragmentat, munţii comportându-se adesea ca bariere în calea relaţiilor inter-teritoriale, dar nu insurmontabile, mai ales datorită tehnologiilor dezvoltate în perioada modernă şi contemporană. În zona centrală a acestui de-al doilea areal avem şi o zonă depresionară de mari dimensiuni - Câmpia Panoniei ce nu pune mari probleme din perspectiva accesibilităţii. Ca urmare, structurile teritoriale create pot fi eficiente chiar şi dacă sunt controlate de un singur pol urban major - cazul Ungariei, de exemplu.

Să ne focalizăm mai întăi asupra statelor din nordul arealului. Voi începe cu Estonia şi Letonia, două state de mici dimensiuni (Estonia - 1,3 milioane de locuitori, iar Letonia - 1,9), ce au în comun şi o caracteristică importantă a devenirii lor teritoriale - au funcţionat în decursul a mai bine de 100 de ani în geometrii foarte apropiate de limitele politice actuale, incluzând aici şi perioada apartenenţei lor la URSS. Acest interval de evoluţie a dus la maturizarea relaţiilor între componentele structurilor teritoriale. În aceste condiţii, centralizarea nu reprezintă un impediment în calea eficienţei teritoriale naţionale.

În Estonia şi Letonia, capitalele Tallin (434 mii de locuitori în ianuarie 2019, aproximativ 500 de mii de locuitori în aglomeraţia urbană), respectiv Riga (632 mii locuitori în municipalitatea propriu-zisă şi peste 700 de mii în aglomeraţia urbană) domină net sistemele urbane naţionale. În cazul Estoniei, următorul oraş din ierarhie (Tartu - 97 mii locuitori) e de 4,5 ori mai puţin populat decât Capitala, iar în ceea ce priveşte Letonia, raportul dintre Capitală şi cel de-al doilea oraş (Daugavpils - 82 mii locuitori) ajunge la 7,7. Nivelul urban secundar al ambelor state e completat şi de alte 3-4 oraşe de talie medie cu o populaţie cuprinsă între 35 şi 60 de mii de locuitori, ce au un impact teritorial modest. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi