Marin Burlea: Pediatrul lucrează cu cele mai inocente, gingașe și frumoase ființe – copiii
Interviu cu dr. Marin Burlea, unul dintre cei mai cunoscuți pediatri din regiunea Moldovei:
– Spuneați că atunci când într-o familie se nasc mai mulți copii cresc și șansele ca unul dintre ei să fie genial. Aici putem să reamintim și cazul lui Eminescu, care era al șaptelea copil al familiei din cei 11?
Într-adevăr, atunci când într-o familie se nasc mai mulți copii, există șansa ca, din motive astrale, care țin de energie, să fie unul supradotat. El a fost al șaptelea născut din 11 copii ai familiei Eminovici și rămâne un geniu inegalabil al poeziei și al literaturii române. Mă întreb și eu cum s-au întrebat și alții: dacă familia se oprea la doi copii, ce s-ar fi întâmplat? Eminescu n-ar mai fi existat.
– Asta s-a aplicat și în cazul dumneavoastră, fiind unul dintre cei patru copii?
Când ne-am născut noi, în anii ’50, au fost și niște probleme care țineau de situația socio-politică din perioada respectivă în care părinții și bunicii mei au fost persecutați pentru că au avut ceva avere. Erau considerați chiaburi, iar unul din frații mei, care era inteligent, nu a putut să facă școală din cauza asta. În schimb următorii au putut, iar eu sunt al doilea născut. Dar eu sunt cam singurul „titrat”, ca să zicem așa, unul din frați e șofer, o soră e muncitoare la fabrica de ciorapi, iar un alt frate merceolog (n. red. meserie care presupune alegerea furnizorilor de materii prime și materiale într-o companie) la o întreprindere din București.
– Sunteți născut în județul Ilfov, în comuna Vidra, dar ați făcut studiile în Iași. Cum ați ajuns să faceți studiile aici, la 500 de kilometri distanță?
Poate că am avut noroc și am reușit să vin în Iași grație unui frate al tatălui meu care era medic chirurg celebru în Iași și chiar mi-a facilitat intrarea la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, fostul Liceu „Oltea Doamna” și în felul acesta am putut să urmez un liceu extraordinar de valoros la vremea respectivă. Conform legislației de atunci, trebuia să fac liceul la Giurgiu, acolo unde m-am născut, în raionul Giurgiu, conform împărțirii administrativ-teritoriale de atunci, dar liceul era atât de slab încât din circa 200 de absolvenți intrau la facultate trei sau patru. La „Eminescu” însă am avut profesori extraordinari, oameni de mare valoare, care s-au ocupat cu mare grijă de noi, care ne-au urmărit evoluția la fiecare în parte. Liceele Iașului au fost și sunt performante.
Mama mi-a „suflat în pânză”, mi-a fost ființa cea mai dragă
– Așadar din cei patru frați, mama dumneavoastră „v-a ales” deoarece aveați înclinație către școală și v-a îndemnat să vă apropiați de unchiul din Iași, care era un chirurg foarte cunoscut.
Unchiul meu era chirurg toracic, a lucrat mult timp la Clinica de Pneumoftiziologie din Iași și a fost aproape 20 de ani directorul Sanatoriului Bârnova, unde a și făcut o sală de operație ultra-modernă la vremea respectivă, în care făcea operații de mare anvergură. Mama mea, care și-a dat seama că sunt mai apt pentru a învăța și pentru a ieși din mediul rural unde am trăit până la 14 ani, „mi-a suflat în pânză”. Mi-a fost ființa cea mai dragă, dar, în același timp, nu era o relație excesiv de afectivă. Era o atmosferă destul de riguroasă, rigidă și educațională. M-a încurajat să intru în grațiile familiei unchiului meu astfel încât să mă accepte, să-mi dea posibilitatea să dau examen la liceu. Am reușit și am stat la internat 40 de inși într-o cameră, în condiții de semi-cazon, dar care cred că au contribuit la disciplinarea, cultivarea dorinței și în același timp la culturalizare pentru că noi aveam program în fiecare săptămână să mergem la teatru sau la operă. Toți elevii de la internat aveam abonamente, mergeam câte doi, încolonați ca în armată și vedeam spectacole la teatru, la operă sau la filarmonică. La început mai ațipea câte unul care nu agrea foarte tare muzica, dar cu trecerea timpului aproape toți erau foarte pasionați, aveau o plăcere deosebită de a asculta muzică bună, de a vedea piese de teatru cu actorii vremii. Mai ales că Iașul a avut o trupă de actori de mare valoare, Constantin Dinulescu, Dionisie Vitcu, Boris Olinescu. Mediul ieșean, cultural, cu șanse de a avea acces la cărți bune, la biblioteci cu fond de carte deosebit, îți dădea posibilitatea să acumulezi. La liceu am reușit datorită faptului că, în general, eram în prima jumătate a clasei, fără să fiu premiant. Dar asta însemna că, în fiecare trimestru, era o perioadă în care nu prea eram ascultați de profesori pentru că era rândul celor cărora nu le ieșeau mediile. Și atunci am citit Balzac, Hugo, Sartre, Dostoiesvki, literatură universală.
– Deci vă plăcea foarte mult și să citiți.
Păi asta consideram că este necesar, iar ulterior am aflat de la profesorul și maestrul meu Marcel Burdea că dacă vrei să progresezi trebuie să faci în fiecare zi două lucruri care nu îți plac. Poate că la început nu m-a atras literatura, pentru că era greoaie pentru primele clase de liceu, ulterior însă m-a fascinat. Spre exemplu, așa cum este prezentat, descris, realizat ca personaj Ippolit din „Idiotul”, de Dostoievski, e cea mai bună prezentare comparativ cu lucrări de psihiatrie de specialitate. Prin urmare, citeam despre anumite tipuri, caractere de oameni, sigur că avea efect educațional special. Liceul l-am făcut în acest mediu, semi-militarizat, și în primul an de când am terminat în 1967, tata mi-a spus: „dacă nu intri din primul an, din prima sesiune la admitere la medicină, înseamnă că ocupi locul unuia mai merituos decât tine”. Dacă stau să dau filmul înapoi, era un principiu cam rigid, dar și cu ceva adevăr, astfel în clasa a XI-a am învățat Anatomie, Chimie și Fizică în fiecare zi până la ora 1-2 noaptea, iar organismul fiind tânăr, având vigoare, nu am simțit uzura. Citeam în fiecare noapte, pentru că începuse deja în lumea aspiranților la medicină să se facă meditații cu asistenți de la universitate. Eu am făcut rost de materiale de la o colegă de-a mea și am învățat singur, dar la Facultatea de Pediatrie, cum era atunci, în 1967, am intrat exact al zecelea din peste 400 de candidați, ceea ce pentru mine a fost motiv de satisfacție. Cred că perioada din facultate a fost cea mai frumoasă din viața mea poate și datorită perioadei de vârstă și a faptului că atunci m-am îndrăgostit cred, de mai multe ori, și în final m-am și căsătorit. Dar în același timp, am fost și destul de selectiv, ceea ce cred eu că a fost o orientare destul de bună. Am avut obiecte la care am învățat enorm de mult, chiar și în afara cursurilor, de unul singur, din tratate, și altele la care am dat importanță minimală.
– Ce v-a zis tatăl dumneavoastră după ce ați reușit să intrați la facultate?
Tatăl meu nu prea s-a băgat în viața mea, cred că avea încredere în mine și avea și alte priorități pentru că el totuși lucra într-un domeniu diferit. A ajuns la concluzia că pot să zbor singur. În patru ani de liceu și șase de facultatea fost o singură dată în Iași la mine în vizită fără să mă anunțe. Și a avut surpriza să constate că eram la școală, eram prezent și mă achitam de obligațiile care se cuveneau în ceea ce făceam eu atunci. Tata nu prea s-a băgat și datorită faptului că îi inspiram încredere; era convins că o să am o evoluție normală.
În momentul în care lucrez cu motoarele turate, ai șanse să nu îmbătrânești
– Care este cea mai dragă amintire pe care o aveți cu părinții dumneavoastră?
Într-un fel, am avut o familie foarte unită și o relație perfectă cu frații mei. Nu am avut o situație specială… Poate atunci când învățam la școala din comună, unde am făcut un învățământ de foarte mare valoare, am luat premiul I în clasa a VII-a și am venit acasă cu diplomă și coroniță. Pentru perioada respectivă era o realizare și mi-a rămas cel mai pregnant în mintea mea ca o satisfacție, motiv de optimism și încredere în viață. Iar cea mai tristă și dureroasă trăire sau moment din viața mea a fost momentul în care ne-a fost luat calul. Familia mea avea un cal, nu era mare, era un căluț pe care l-a luat CAP-ul. Un cal este un animal cu totul și cu totul special și era o legătură unică între noi – era ca un membru al familiei. A fost o dramă pe care a trăit-o toată familia mea prin 1962, chiar dacă eu eram destul de mic.
– Totuși începuturile carierei de medic nu au fost în Iași, ci tot în sudul țării.
Am terminat facultatea în 1973 și am stat trei ani la țară într-o comună din Bărăgan în care, atunci când începeau ploile de toamnă, nu mai mergeau autobuzele, nu era nici cale ferată, iar țăranii, ca să își ascută coasa, mergeau șapte kilometri până la calea ferată să ia o piatră turtită. Am locuit în comună, în fosta casă de nașteri, și asiguram asistență medicală de toate tipurile. Era dificil să trimiți la Slobozia pacienții și atunci am asistat peste 50 de nașteri pe cale naturală la dispensar. Nu am avut niciun fel de accidente, incidente sau complicații. Am cusut perineul, am făcut tot felul de intervenții de mică chirurgie. Sigur că, la început, a fost greu. Se întâmpla în primele luni să mai las pacientul în cabinet cu termometrul și mă duceam să mă uit în tratate; până când am intrat într-un anumit ritm de lucru. Am avut o relație extrem de apropiată cu sătenii, erau patru sate în comuna respectivă și, cred eu, am reușit să îmi fac prieteni toți locuitorii pentru că eram prezent, mă găseau mereu acolo. Nu am dus-o rău, chiar eram atras de acea viață și, la un moment dat, când am reușit să o aduc mai aproape și pe soția mea, care lucra în județul Ilfov, eu fiind în Ialomița, am vrut să ne stabilim în comuna Ion Roată, la limita între județele Ilfov și Slobozia. Era un dispensar frumos, era la șoseaua națională și avea și locuință destul de bună pentru medici. Eram tentat să rămân acolo definitiv, fiindcă eram și mai aproape de părinți. Însă, din timp în timp, cam la două luni, veneam în Iași cu soția și copilul, la soacra mea. Tot timpul ajungeam noaptea și mă opream la Bucium, la motel, priveam Iașul de sus, luminat mult mai puțin față de cum este acum, și vedeam un oraș fascinant. Este în continuare fascinant, iar faptul că mă legau atâția ani din viața mea, cei mai frumoși, mi s-a părut un oraș inegalabil.
– Și asta v-a făcut să vă întoarceți și să rămâneți aici?
Da, prima dată când am putut să dau examen de secundariat, rezidențiatul din ziua de astăzi, m-am pregătit și am avut șansa să aleg Iașul. Mă bucur că am revenit aici, am luat-o de jos, de la secundar la specialist. Am evoluat pas cu pas în profesie, am slujit populația Iașului cu mult respect și devotament. Am fost și medic de familie, de dispensar atunci, în cartierul Dacia, care era un cartier nou-nouț cu o natalitate imensă. Aveam în grija mea aproape 200 de sugari, de până la un an. Mergând din casă în casă la oameni, am cunoscut un aspect social al pediatriei. Era o legislație care te obliga să vezi la domiciliu nou-născutul și atunci am mers în marea majoritate a caselor din zona Dacia. Cunoști familia, te speli pe mâini în baie ca să faci consultația, bei o cafea cu familia respectivă și astfel mi-am făcut o serie de prieteni care au rămas și astăzi. Mi-am urmărit evoluția și cariera cred că destul de grijuliu. Am avut șansa timp de 15 ani să fiu zilnic aproape de unul din marii boieri ai pediatriei românești și unul din ultimii boieri din pediatria ieșeană, profesorul Marcel Burdea, de care m-am apropiat. Cred că a fost o afinitate reciprocă, cert este că m-a învățat o mulțime de lucruri, nu neapărat în domeniul profesiei, ci și aspecte de viață. El mi-a zis că este important să faci în fiecare zi două lucruri care nu-ți plac și că este important să poți să faci previziuni. Una din definițiile inteligenței este capacitatea, ușurința sau abilitatea de a te adapta la situații noi, uneori defavorabile. Dar ca să te adaptezi, să supraviețuiești, să exiști, trebuie să găsești mecanisme. În afară de asta, în baza a ceea ce ai acumulat ca noțiuni, cunoștințe, pricepere, trebuie să poți să faci previziuni. Eu știam de atunci ce fac peste cinci ani, peste zece ani etc. Sigur că nu a fost ușor, neavând ereditatea care să mă facă apartenentul unei familii de notorietate din Iași și fiind oarecum venetic de Iași, mi-am făcut loc mai greu. Iar ieșenii sunt destul de conservatori și destul de rezervați față de așa-zișii venetici. În primul rând, nu am avut șansa să intru în învățământ de la început și atunci am acumulat lucrări științifice, publicații, mi-am făcut doctoratul, am scris cărți. Doar că mi se punea talpă de către generația de profesori care a fost înaintea mea. Am prins totuși o alee, în momentul care s-a înființat o disciplină de pediatrie la Facultatea de Medicină Dentară. Cu sprijinul absolut corect, moral și uman al profesorului Carol Stanciu, pentru care am un mare respect pentru că a fost și este un om de mare valoare; are notorietate mondială în ceea ce privește gastroenterologia și îi datorez într-un fel destinul meu gastroenterologic. Datorită lui m-a atras și mi-a plăcut. A fost și sprijinul profesorului Vasile Burlui, care era decanul Facultății de Medicină Dentară în perioada respectivă.
– Totuși spuneați că pediatria v-a atras încă din timpul liceului.
Așa este, pentru că eu am avut în comuna mea un medic pediatru evreu, pe nume Gutman. Era un tip înalt și slab, cu ochelari, cu o geantă, o trusă medicală, și care mă consulta din când în când. Din poziția mea de culcat într-o parte și el privindu-mă de sus mi se părea un tip tandru, extraordinar de important, superior și în același timp un binefăcător.
– Și ați vrut să fiți ca el.
Evident că mi-a plăcut și mă gândeam în sinea mea: domnule, dacă aș ajunge ca doctorul Gutman aș fi foarte important ca personaj. În al doilea rând, în familia unchiului meu, soția lui avea vreo șapte generații de doctori, de diverse specialități, mai puțin pediatria. Și cred că într-un fel a fost o inspirație care a ținut parțial de mine, parțial de rudele și de cei din jurul meu, dar cred că pediatria este specialitate aparte, unică. Pentru că pediatrul lucrează cu cele mai inocente, gingașe și frumoase ființe – copiii. Nu îmi imaginez un pediatru decât mergând de mână cu un copil. Dacă o faci din convingere, vocație, pasiune, faptul că lucrezi cu aceste ființe sincere și inocente mențin, pe undeva, mai multă vreme zâmbetul unui pediatru. Nu ai suferințele și tristețile pe care ți le pot genera alte specialități mai deprimante. Organismul copilului are o elasticitate specială, are o capacitate de recuperare infinit mai mare decât un adult. În același timp se înfiripă o relație cu copiii și cu familia cu totul particulară. Dacă ar fi să dau filmul înapoi și să mă apuc acum de școală, cred că n-aș omite niciuna dintre etapele pe care le-am făcut, sunt extrem de mulțumit, nu sunt lipsit de modestie, dar în mod aproape surprinzător și pentru mine am atins toate obiectivele pe care le-am avut. Cred că am avut noroc în viață și la vârsta mea nu cred că aș mai avea alte aspirații care să îmi provoace tristețe dacă dau filmul înapoi. Bineînțeles că eu vreau să profesez în continuare, să lucrez efectiv zi de zi și în spital, și în mediul privat; cred că asta este ceea ce te menține. În momentul în care lucrezi cu motoarele turate, ai șanse să nu îmbătrânești. În momentul în care încetinești viteza de reacție, de activitate și de profesie, începi să te plafonezi și să o iei la vale. Intri în declin. Ține de fiecare, de structura lui, de genetică și de epigenetică, evoluția și cu șansele de reușită, dar am atins toate obiectivele pe care mi le-am propus.
Mama este cel mai nobil cuvânt din lume, cel mai important
– Se întâmplă ca unii pacienți, după ce i-ați tratat, să vă strige pe holurile spitalului „tati”. De exemplu, Florentina, fetița care a fost hrănită doar cu pufuleți și ceai în primii ani de viață, și care cântărea la 5 ani cât un copil de 3 luni. Acum, după tratament și după ce a fost adoptată de un medic, a devenit un copil normal și sănătos. La fel și Gabriel, copilul de 4 ani care atunci când a fost adus la spital cântărea doar 7 kilograme, cât un copil de 9 luni, care vă spune „mama”.
Asta e o problemă la el, pentru că nu a vorbit deloc până acum și sunt primele cuvinte. Mama e cel mai nobil cuvânt din lume până la urmă, cel mai important; mama este cea mai importantă ființă.
– De unde vine această apropiere față de copii? Vă văd vorbind mereu cu ei de parcă ar fi ai dumneavoastră.
E clar că se creează o apropiere, o comuniune, dacă ei stau cu lunile în spital și dacă îi urmăresc pas cu pas. Dau telefoane de acasă, când sunt în concediu și mă interesez de ei și sigur că există o prietenie și o dragoste față de ei. În același timp, am o echipă de medici și de asistente de foarte bună calitate. În afară de faptul că sunt profesioniste, au un simț clinic deosebit și prind anumite nuanțe, lucruri pentru care ai nevoie de abilitate, creativitate, inteligență.
– Fiind pediatru de atâția ani, aveți pacienți care sunt acum părinți. Îi cunoașteți?
În zona Ciurea, Zanea, cred că am și bunici. În rest am bunici care au venit cu copiii sugari și care îmi spun că și fiica lor mi-a fost pacientă. Sunt cazuri frecvente, asta înseamnă longevitatea – ca motiv de bucurie, dar și de tristețe în același timp fiindcă îmbătrânim. Am și pacienți cu care am rămas prieten pe viață, mai ales din zona Dacia, unde am fost medic de familie. Și nu unul, zeci. Nu contează nivelul de pregătire, ci caracterul, condiția umană de a respecta cuvântul, dea fi parolist și punctual. Sunt lucruri care, pe undeva, șterg diferențele de școlaritate. Le atenuează.
– Ați prins și perioada în care familia tradițională avea 12 copii. Cum erau familiile în acea vreme față de acum?
Am prins în Dacia, în 1978 – 1981, familii foarte tinere, cum se spune în popor „prima generație încălțată”. Copii veniți de la țară, căsătoriți, cu respectul și cu bunul simț al omului de la țară și care locuiau în niște blocuri pe strada Strămoșilor, pe malul Bahluiului, și care erau prieteni între ei. Un număr de blocuri și de scări erau ca o uliță într-un sat. Oamenii se ajutau între ei, se întâlneau, petreceau împreună, își lăsau copiii în grijă unii altora pe scară, făceau tură inversă ca să poată sta cu copiii, că aveau și trei copii făcuți unul după altul. Voiau concedii medicale și, recunosc, că le-am dat cu multă larghețe. Pentru că eu, ca pediatru, cred că mama trebuie să stea cu copilul cât mai mult. Asta este condiția de a fi un copil normal, inteligent, și dacă se poate să îl și alăpteze până la trei-patru ani. Asta este vocația și misiunea noastră. Sunt afectat de faptul că în România este un cataclism demografic, o scădere drastică a natalității. Asta ne spune că, pe undeva, populația este stresată, nemulțumită, în permanentă căutare de joburi, de bani, de afaceri. Nu mai au timp de dragoste, nu mai au timp de căsătorie. Fetele se mărită după 30 de ani, perioadă în care numărul de ovule scade, iar după 35 de ani se răresc extraordinar și urmează infertilitatea. Fertilizarea in vitro a devenit o chestiune aproape curentă, familiile nu au decât unul, cel mult doi copii, și în aceste condiții mor mai mulți oameni decât se nasc.
– Și nici nu se mai nasc genii.
Asta înseamnă că noi asistăm mai mult sau mai puțin contemplativ la o depopulare a României. Poate și unii din afara țării sunt interesați să asfixieze populația, pentru că singurii care au devenit o categorie activă care pot să facă și copii sunt plecați în Italia, în Spania, în alte zone să muncească. Ceea ce este în România este o populație în general îmbătrânită. Și asta este o problemă care ar trebui să ne preocupe. Îmi amintesc de un om pe care l-am admirat foarte mult în comuna în care am lucrat eu în Ialomița, la Reviga, era învățător, Slobozeanu îi zicea, se considera legionar și făcuse și ceva închisoare din cauza asta. Dar era un învățător eminent, cu școala normală de șapte ani, care știa să cânte la vioară și educa foarte bine copiii; făcea o școală foarte serioasă în comuna respectivă. Era venerat de populație pentru că toți tinerii mergeau pe mâna lui și a soției sale, iar când se căsătoreau veneau să le dea un fel de sfat premarital. La cei care învățau bine și știa că au ceva în cap le recomanda să facă minimum trei copii. Unul pentru ea, unul pentru el și unul pentru România. Deci eu am preluat asta și cred că singura condiție să progresăm este să facă fiecare cuplu tânăr minimum trei copii. Dacă se poate și mai mulți. Dar mai este un secret. Să facă o propaganda intensivă pentru nașterea pe cale naturală, care este de 1.000 de ori mai valoroasă decât cea prin cezariană. Atât pentru copil, cât și pentru mamă. Copiii ies mai inteligenți, mai adaptați, mai viguroși și cu devotare superioară cognitivă.
– Referitor la asta, spuneați odată că sănătatea copilului este un indicator cheie pentru sănătatea unei societăți. Care este situația în acest moment în România? Avem o societate sănătoasă?
Situația în acest moment în România este catastrofală. Natalitatea este prăbușită, indicele de cezariană a ajuns la 80% în anumite zone, ceea ce pentru mine este un cataclism biologic. Atunci când un copil se naște natural, așa cum mamiferele se nasc de 2.000 de ani, când trece prin filiera pelvi-genitală, el se populează, în primul rând, cu o floră bacteriană superioară, pozitivă pentru dezvoltarea organismului. Pentru că noi, oamenii, suntem un ecosistem și asta e foarte important de înțeles. Din zece celule din rândul celor care compun corpul omenesc doar una este celula lui, restul sunt microorganisme, bacterii. Nașterea pe cale naturală ca un film de aventură în care adrenalina crește de 100 de ori. Niciodată în decursul vieții nu te mai întâlnești cu această elasticitate, cu aceeași producere de adrenalină, cu o aventură atât de pozitivă. Apoi, Hipocrate în secolul al III-lea înaintea erei noastre, spunea că originea tuturor bolilor este în intestine, iar în secolul al XIX-lea, Ilia Ilici Mecinikov, un savant rus care lucra la Institutul Pasteur din Paris, a spus că moartea începe în colon. Vedem deci că toată viața, de fapt tot destinul e dictat de colon. Medicina se rescrie și medicii au obligația să facă ceea ce este pozitiv și util pentru sănătatea populației. În rest nu avem dreptul la niciun fel de abuzuri, de niciun fel.
Publicitate și alte recomandări video