Marina Abramović în deșertul australian

Șamanii brazilieni, de pildă, pe care-i vizita periodic Marina Abramović, artistă conceptuală ale cărei lucrări explorează limitele și reacțiile psihicului uman supus unui șoc prelungit, trăiesc cu ferma convingere că între prezent, trecut și viitor există doar granițe aleatorii, care pot fi trecute oricând prin invocații sau prin accesarea dorinței de-a pătrunde în lumea spiritelor; e ca și cum ai păși prin fanta unei oglinzi într-o altă dimensiune. Marina Abramović, prin intermediul ritualurilor tribale, a avut această posibilitate.

În general, marii artiști moderni, începând cu Van Gogh, Gauguin, Picasso, Chagall, Kandinski, Munch, și terminând cu artiștii experimentali din zilele noastre, ce au sondat și continuă să sondeze abisul conștiinței umane, au fost atrași mai degrabă de arta orientală sau cea africană, decât de arta renascentistă. Profesorul Ion Mânzat, fondatorul psihologiei sinergetice, care a încercat să înțeleagă modul cum se combină și se creează noi niveluri de funcționare mentală, emoțională și socială, punând accentul pe coerența și dinamismul vibrațiilor, profesor care avea multiple legături cu lumea șamanică, era de părere că pentru civilizația umană Renașterea a fost un recul, aceasta fiindcă Renașterea, în toată splendoarea și magnetismul ei, a privit lumea într-un mod mecanicist. Renașterea a avut ca efect distrugerea vechilor culturi, cum au fost cea mayașă sau aztecă. Faptul că artiștii moderni și postmoderni caută să refacă anumite legături, prin intermediul artei lor, cu civilizațiile dispărute e un lucru cât se poate de firesc.

Prin prisma cuceritorilor, vechile popoare au fost considerate primitive, ceea ce a dus la anihilarea lor. Faptul că un om al Renașterii cum a fost Cristofor Columb a avut impresia că a ajuns nu pe un nou continent, America, ci în India, vorbește de la sine despre modul cum Europa iluminaților percepea lumea. Vechile civilizații au dispărut, au fost călcate în picioare, tocmai din cauza aroganței și a ignoranței, dar și a lăcomiei unor cuceritori precum Amerigo Vespucci, Hernán Cortés, Francisco Pizarro, Pedro Álvares Cabral și terminând cu coloniștii anglo-saxoni care au pus stăpânire pe America de Nord, decimând populația indigenă. E greu de redat atrocitățile la care s-au dedat cuceritorii, pentru a pune mâna pe resursele noului continent și a impune cu forța religia creștină.

În ciuda faptului că au fost primiți ca niște zei, soldații lui Cortés și cei ai lui Francisco Pizarro erau mai barbari decât „sălbaticii” care i-au întâmpinat. Din pricina faptului că nu se spălau cu anii, conchistadorii emanau un miros greu de suportat. De aceea aztecii și incașii care îi însoțeau ardeau în permanență în preajma lor ierburi parfumate tocmai pentru a atenua o parte din miasmele emanate de cuceritori. Nu vreau să insist asupra altor amănunte legate de comportamentul hoardelor „civilizatoare”. Atrocitățile la care se dedau conchistadorii par desprinse dintr-un coșmar. Cert este că în timpul cuceririi, armatele europene au distrus valori materiale și imateriale inestimabile, care ne-ar fi putut arăta o altă față a culturii popoarelor ce au căzut pradă lăcomiei și atrocității lor. Poate că profesorul Ioan Mânzat exagerează în privința Renașterii și a barbariei la care au fost supuși aborigenii sud-americani, ale căror tradiții se bazau pe șamanism, vise și respect pentru marile spirite.

Iată însă că în actualul context geopolitic, în plină eră a spațiului virtual, artiștii experimentali, și nu numai ei, simt nevoia să-și întoarcă fața spre relicvele vechilor civilizații. Marina Abramović face parte din categoria unor astfel de artiști. Pentru a comunica cu publicul prin intermediul stimulilor pe care le posedă trupul uman ea a călătorit și a trăit printre șamanii brazilieni, dar a căutat să înțeleagă și modul de existență al unor triburi australiene, trecându-le prin filtrul gândirii hinduse și a celei tibetane. Prin astfel de experimente, nu doar arta sa, ci și granița cunoașterii sinelui profund au avut de câștigat.

Pentru Marina Abramović contactul cu doi șamani brazilieni, Ruda Iande și Denise Maia, a fost una esențială. „Toate celule corpului, i-a spus șamanul Ruda, au memorie și sunt legate între ele. De aceea ca să scapi de durerea fizică, trebuie să scapi de traumele emoționale.”

Eliberarea a avut loc după mai multe experiențe inițiatice: „În penultima zi a șederii mele, Ruda a făcut un foc mare în pădure, povestește artista. Mi-a cerut să-mi scot hainele, să mă așez în patru labe, să merg spre foc și să urlu cu toată ființa în el. Am făcut asta multă vreme și am simțit cum corpul meu se încarcă de energie. Fiecare moleculă s-a încărcat cu forță. În final, simțeam că sunt capabilă de orice și că nu există obstacole de nedepășit. Eram liberă.”

O astfel de eliberare nu se poate obține pe calea rațională. Rațiunea te inhibă, pe când transa te eliberează. În evoluția ei, Europa a rămas rațională, subjugând și distrugând vechile popoare. Iar lumea sud-americană, cea africană și o parte din lumea asiatică, conservându-și vechile tradiții, au mers pe calea iluminării. Acum cele două lumi sunt pe cale să se întâlnească. Ele s-au întâlnit de mult în lumea artei. Dar acum lumea Orientului pare să posede mai mult suflu vital, decât lumea Occidentului, care dă semne că și-a epuizat nu numai resursele fizice, ci și cele existențiale.

Dar și mai incitante au fost experiențele de care a avut parte Marina atunci când a trăit vreme de câteva luni în mijlocul unui trib australian. Comunicarea cu femeile tribului avea loc pe cale telepatică. „Am început să observ că puteam purta conversații și când stăteam în tăcere totală. De pildă, dacă voiam să mă așez într-un loc prost în apropierea focului, una dintre femei îmi spunea în cap că nu e bun locul, să stau în altă parte. Și mă mutam, fără ca nimeni să fi rostit un cuvânt – înțelegeam totul.”

Marina Abramović nu ne explică însă despre modul cum înțelegea mesajele femeilor tribului de aborigeni. Noi, de obicei, înțelegem mesajele celorlalți prin intermediul cuvintelor. Dar în acest caz era exclusă comunicarea prin cuvânt. Căci nici femeile australiene nu înțelegeau limba Marinei Abramović și, probabil, nici ea nu înțelegea limba tribului australian. Atunci cum avea loc comunicarea? Prin intermediul ultrasunetelor, al modului cum comunică diferitele viețuitoare între ele? Elefanții, de pildă, își pot transmite mesajele la câțiva de kilometri distanta prin intermediul infrasunetelor, dar și a vibrațiilor pe care le percep prin intermediul degetelor și tălpilor prevăzute cu papile sensibile la acești stimuli. Probabil simțuri similare posedă și aborigenii australieni, dar și oamenii primitivi, care erau capabili să comunice la distanță între ei. Așa cum comunică și plantele, și insectele, și probabil majoritatea viețuitoarelor ce umplu pământul, văzduhul și apa. Numai ființei raționale a omului i s-au atrofiat aceste simțuri. Comunicarea prin vibrații are un limbaj al său, care trezește reacții și emoții necunoscute în corp. Nici animalele, nici plantele nu au nevoie de cuvinte pentru a le decodifica. Aceste abilități s-au pierdut odată cu civilizația. Nu trebuie să uităm că perioada Renașterii s-a suprapus cu Inchiziția, care și-a întins tentaculele nu doar în lumea Europei medievale, ci a pătruns și în coloniile spaniole și portugheze. Să nu uităm că pe rug au ars nu numai vrăjitoare, ci și cărți, filozofi, astronomi, predicatori și reformatori religioși și filozofi umaniști precum Giordano Bruno, Savonarola. Nici Iluminismul care a urmat după Renaștere nu a adus în societate doar știință și lumină. Criticând dogmele religioase și căutând crearea unei societăți „raționale” bazate pe experiență, marcând tranziția spre modernitate, Iluminismul, în avântul său revoluționar, a aruncat, cum se spune, odată cu apa, și copilul din balie. Prea puțini dintre iluminați au înțeles că dogmele și canoanele religioase aveau un substrat mult mai adânc decât cel ce răzbătea la suprafață; ele reprezentau și reprezintă încă una din modalitățile noastre de-a comunica cu ancestralul. Căci, în fond, rămășițele ritualurilor tribale le găsim în orice religie. Abia epoca postmodernă pe care o traversăm, bazată pe accesarea sistemului informațional, ne-a deschis ochii spre trecut.

Aflată printre femeile aborigene, Marina Abramović are o revelație, asemănătoare cu cea trăită de Nichita Stănescu în A treia elegie: „Camera se revarsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,// dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire.// O, scurtă tristeţe,/ rămâne de jur împrejur o sferă de vid!/ Stau în centrul ei şi unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmplă, din degete/ mi se deschid.” Prin urmare, comunicarea cu universul are loc instantaneu. Sfera de vid nu e altceva decât eul profund acoperit de ochi și invadat de toate obiectele din jur.

Iluminarea în cazul Marinei Abramović s-a produs prin izolare și prin asceză asumată. „Viața în acest tip de căldură, într-o stare de liniște, cu foarte puțină mâncare și apă, m-a transformat într-un fel de antenă. Receptam cele mai uluitoare imagini, limpezi ca pe un ecran de televizor. Am notat despre ele în jurnal, și, suficient de straniu, am descoperit că multe din ele erau previziuni. Am visat despre un cutremur în Italia: patruzeci și opt de ore mai târziu, a fost cutremur în Italia. Am avut o viziune în care cineva încerca să-l împuște pe Papă: patruzeci și opt de ore mai târziu, cineva a încercat să-l împuște pe Papa Paul al II-lea. Previziunile au funcționat la un nivel foarte simplu și personal.” Previziunile arată ceea ce spuneam la început că nu există decât un timp etern, o „infinită țesere de ieri, azi, de viitor”, cum spune Borges. Timpul nu-i altceva decât un ghem care se deșiră de la sine, ale cărui fire însă se pot încâlci oricând din pricina unor impulsuri venite din interior. Asupra acestor lucruri nici oamenii Renașterii, nici iluminații n-au meditat. Iar când au meditat, în centrul atenție lor era rațiunea. Oamenii Renașterii erau interesați și de medicină. Însuși Leonardo da Vinci a făcut disecții. Pe el l-a interesat modul cum funcționează organele corpului uman și cum funcționează întregul organism. Dacă ar fi avut posibilitatea, Leonardo ar fi descompus omul și societatea umană în niște ecuații alcătuite din rotițele unui mecanism universal, făcând legătura între părțile componente și ansamblul organismului luat în întregimea lui. În fond, Omul său Vitruvian nu e altceva decât expresia unei astfel de viziuni mecaniciste asupra lumii. Totuși, în ciuda laturii sale raționale, Leonardo nu a respins misterele, ci s-a ocupat în laboratorul său și de ele. Disecțiile pe cadavre nu au exclus studierea ritualurilor vrăjitorești. Dacă s-ar fi aplecat mai mult asupra laturii inconștientului uman, am fi avut de-a face azi cu o altă viziune asupra omului decât am avut-o până recent.

Dar iată cum se practica medicina în triburile aborigenilor australieni: „ La începutul perioadei petrecute cu femeile tribului, aveam niște migrene insuportabile din cauza căldurii. Ulay (partenerul de viață și partenerul artistic al Marinei din acea perioadă, n.n.) a venit cu un vraci din tribul său. Acesta mi-a cerut un vas. Orice vas. Aveam o cutie goală de sardele, i-am dat-o pe aceea. Mi-a spus să mă întind pe jos, în praf, și să închid ochii. Am simțit cum și-a pus buzele, foarte blând, în două locuri diferite pe fruntea mea. Când am deschis ochii, cutia de sardele era plină de sânge.” Procedura pare să stea sub semnul mirajului. E ceva asemănător cu un exercițiu de prestidigitație, în care un magician scoate un iepuraș din joben. Suntem însă la mii de kilometri de lumea bâlciului. Oprindu-ne la pasajul de aici, l-am putea suspecta pe vraci de șarlatanie. Nu cred că e cazul. Însăși Marina Abramović a avut de-a face cu exerciții de magie. Le-a practicat în timpul spectacolelor sale demonstrative. Desigur, profitând de faptul că Marina stătea cu ochii închiși, vraciul ar fi putut vărsa dintr-un recipient dinainte pregătit sânge în cutia de sardine. Nu cred că s-a întâmplat asta. A avut loc un exercițiu de exorcizare cât se poate de palpabil. Sângele rău a fost supt de pe fruntea Marinei scuipat în cutie. Astfel de experimente sunt întâlnite destul de des în triburile aborigene.

„Asta e lupta, mi-a spus vraciul”, povestește Marina. Lupta cu răul ce-a afectat corpul uman. „Acum, ia și îngroap-o”, a adăugat vraciul. „Am îngropat cutia. Apoi m-am uitat în oglindă și am văzut că în locurile în care mă atinseseră buzele rămăseseră două pete albăstrui – pielea era intactă. Durerea trecuse și m-am simțit extraordinar de ușoară. Migrena a revenit după ce m-am întors în oraș.”

Experiențele Marinei Abramović ne arată, printre altele, că noi trăim într-un univers sensibil și inteligent, în care forțe nevăzute răspund la chemarea noastră și ne vin în ajutor. Ele ne detectează stările și știu, în orice moment, dacă în interiorul organismului nostru apar turbulențe care au drept rezultat boala sau stresul.

În deșertul australian temperatura atinge deseori 50 de grade Celsius, iar roiurile de insecte devin atât de sâcâitoare atunci când descoperă un corp străin – pe aborigeni îi lasă în pace – încât te acoperă cu totul. E de mirare că poți rezista unor astfel de provocări. Nu există loc unde să te adăpostești la umbră. Singura soluția e nemișcarea în timpul zilei. Înveți să stai încremenit ca o stâncă în fața soarelui torid. Îți încetinești respirația, bătăile inimii și gândurile. Dar și stând nemișcat nu ești scutit de primejdii. În primul rând trebuie să faci față soarelui necruțător. Europenii își acoperă capul cu căști sau pălării. Dar aborigenii înfruntă soarele cu capul gol. În al doilea rând, poți deveni pradă ușoară unor insecte cum sunt furnicile, care prin mușcătura lor îți anihilează durerea, apoi te devorează de viu. Cum s-a întâmplat cu vulturul ce se rotea deasupra taberei lor. Vulturul a coborât în deșert și a rămas nemișcat. Dimineața când l-au atins, au văzut că pasărea fusese devorată de furnici.

Stând nemișcat, altfel percepi spațiul și timpul. Spațiul și timpul se scurg în clipa de-acum. Aborigenii australieni, spune Marina Abramović, trăiesc ceremonial. Ritualul ceremoniilor se ține în fiecare zi. Marina îi vedea împodobiți cu pene, cu desene pe față, înaintând prin deșert. Dacă îi întrebai unde merg, îți arătau o stâncă și un copac ce străjuiau orizontul, răspunzând într-o engleză amestecată cu limba lor tribală: „Acolo mergem. Acolo e locul nostru sfânt.”

Pentru aborigeni nu exista ziua de mâine. Ci doar clipa de acum. De aceea ei nu simt povara vieții. Și nici nu-și fac provizii pentru trai. Dacă vânează un cangur, mănâncă doar o parte din el. Restul îl lasă în deșert. Trăiesc unii cu alții într-o armonie absolută. Când se naște un copil, orice femeie care are lapte devine mama lui. Viețuiesc separat, bărbații de o parte, și femeile de altă parte. Ritualul împerecherii are loc în nopțile cu lună plină. Dimineața, femeile se adună undeva pe câmp și își povestesc visele, desenând cu bățul pe nisip.

În ciuda deșertului arid, ei trăiesc într-un timp mitic, etern, așa cum au trăit, probabil, Adam și Eva în Eden. „Aborigenii nu sunt, spune Marina Abramović, doar cea mai veche rasă din Australia; sunt cea mai veche rasă de pe planetă. Ar trebui să fie tratați ca niște comori în viață.” Civilizația însă își întinde ușor-ușor tentaculele și asupra lor. Triumfă Omul Vitruvian. Omul pentru care timpul înseamnă bani.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video