Anca ne-a povestit într-un interviu prin videocall, cu lacrimi în ochi, din apartamentul ei aproape distrus din centrul Beirutului, felul în care a trăit pe propria ei piele șocul exploziei, care a ucis sute de oameni și a rănit mii. Într-o țară zguduită de criza economică și de cea cauzată de pandemia de Coronavirus, în care există doar 175 de paturi alocate pentru de terapie intensivă, distrugerile provocate de explozie aruncă Libanul într-o situație fără precedent, pe care doar intervenția forțelor exterioare o mai poate face să subziste.

Anca locuiește la etajul nouă al unei clădiri din centrul Beirutului, pe strada Armenia, de unde se poate vedea cu ușurința epicentrul deflagrației. Urmele dezastrului au fost lăsate peste tot în zona metropolitană, nu există clădire neafectată de explozie, iar apartamentul ei pare că a trecut printr-un cutremur devastator. Anca povestește că a avut noroc că nu s-a aflat acasă în momentul exploziei, pentru că astăzi nu ar mai fi fost ”pe fir” cu noi, să ne relateze de la fața locului. Plânge nu din cauza disperării față de situația ei proprie, pentru că ea este în siguranță, nu a fost rănită și are un acoperiș deasupra capului, asigurat de instituția la care lucrează, dar este marcată de urmările evenimentului, de victimele – moarte sau vii – ale exploziei – de miile de oameni care au rămas fără locuință și făra sursă de venit, când tot ce mai au e doar cerul de deasupra capului. În ciuda acestor aspecte de viață și de moarte, Anca ne arată și ne povestește cu vocea sugrumată de lacrimi, prin intermediul videocall-ului, imagini de pe stradă cu armate de oameni, voluntari care s-au mobilizat în ajutorarea semenilor.

Anca se afla la parterul unui bloc la momentul exploziei, iar instinctul i-a dictat să se culce la pământ, să-și acopere capul cu mâinile. Primul gând, al ei și al tuturor, a fost că Beirutul este ținta unui atac cu bombă. ”Eram în centru, la aproximativ 2 kilometri de port, Beirutul e foarte mic, și am avut noroc că m-am aflat într-un loc apărat de clădirile înalte din jur. S-a simțit ca un cutremur puternic, s-au spart geamurile… Slavă cerului că m-am culcat la pământ, instinctiv. Probabil, inconștient, mi-au venit în minte câteva măsuri de urgență precum cele din avion, înainte de decolare. Până la ora 17.00 fusesem acasă, iar explozia a avut loc la ora 18.00. Prima dată am crezut că a fost o bombă. Mă simt foarte norocoasă că am scăpat. Imediat după ce a trecut șocul am sunat un coleg și prieten care a lucrat ca Disaster Management Coordinator ca să-mi spuna ce să fac, pentru că, în astfel de momente, uiți toate instrucțiunile, toate trainingurile. În mod normal, în situații de urgență, trebuie să te depărtezi cât mai mult de locul dezastrului, să mergi în direcția opusă. Nu mai știam ce să fac, GPS-ul nu merge bine aici, cu atât mai puțin după explozie, și nici nu știam ce s-a întâmplat, a fost foarte complicat. Am plecat pe jos spre casă și am văzut că în port s-a întâmplat dezastrul. Pe drum, în șocul exploziei, am văzut răniții, distrugerile, am văzut cum erau scoși oamenii de sub ruine. Acum sunt armate de voluntari pe străzi care ajută oamenii, mobilizarea de aici e fantastică, toti sunt înarmați cu lopeți. Eu, personal, m-am îngropat în muncă, m-am gândit că trebuie să contribui și eu la ajutorarea celorlalți, să susținem cum putem Crucea Roșie libaneză să strângă fonduri, pentru că situatia e foarte gravă – țara se confruntă cu criza economică, cu cea cauzată de covid și acum cu cea provocată de explozie.

Continuarea, pe alistmagazine.ro