A început campania: atenție la camuflajul verbal și eufemismele politicienilor! – observațiile unui psiholog ieșean

Nu aș fi abordat un asemenea subiect dacă nu mi-ar fi fost sugerat, indirect, săptămâna trecută, de un fost coleg de redacție din anii 90, cu care m-am întâlnit întâmplător în fața marketului din cartier. Cum de la „ce mai faci?” la „ce pronosticuri ai pentru alegerile din SUA?” sau „iese și de data asta Maia Sandu?”, am reușit să trecem în revistă, într-un sfert de oră, nu doar propriile noastre vieți cu evenimentele importante, căci nu ne văzusem de multă vreme, dar și toată politica mondială. Am făcut-o în stil românesc, în care ambii am vorbit în același timp și tot așa am plecat spre casă, fiecare cu opiniile lui. Nu am ocolit nici războaiele, pe care fostul coleg le-a numit, folosindu-se de un eufemism, și corectându-mă, nu „războaie”, ci „operațiuni militare”. L-am întrebat atunci dacă e vreo diferență între termenul folosit de mine și cel folosit de el, atâta vreme cât rezultatele sunt aceleași, crime, morți, dispăruți, familii distruse, sânge și lacrimi. Iar el mi-a răspuns cât se poate de sec, ostentativ: „Ești psiholog, sunt jurnalist, cam asta e diferența”. La drept vorbind, am luat replica exact așa cum mi-a fost spusă, dar în drum spre casă am priceput mai mult.

Dar, mai întâi, să definim eufemismele. Eufemismele sunt cuvinte, fraze, uneori o propoziție întreagă, care sunt folosite pentru a înlocui alte cuvinte și fraze incomode, nepoliticoase sau obscene. Pe baza etimologiei acestui cuvânt, putem concluziona de ce sunt necesare eufemismele: pentru a proiecta o altă lumină asupra unor termeni și a îndulci cuvintele care pot provoca disconfort în comunicare. Cum apare un astfel de vocabular, astfel de cuvinte și expresii, adică de ce oamenii nu vor să numească anumite expresii prin numele lor propriu? Din superstiții, din rușine, din compasiune, din sentimentul de frică. Aceasta, pe de o parte. Dar cel mai important scop al utilizării eufemismelor este că ele reprezintă una dintre tacticile de manipulare a conștiinței audienței, adică tacticile de transfer utilizate de politicieni și mass-media ca parte a strategiei de sustragere a adevărului. Printre alte tactici implementate în cadrul acestei strategii de manipulare, evidențiem tactica „etichetelor”, tactica „generalizării” și tactica de utilizare a neologismelor. Fiecare în parte conduce la manipularea conștiinței, scopul este clar, modelarea percepției reale dintr-o poziție benefică inițiatorului comunicării.

Pentru a reduce negativitatea în percepția sintagmei „operațiuni militare”, sintagmă folosită de fostul meu coleg, cuvântul „război” a fost înlocuit de politicieni și mass-media în ultimii ani. Cuvântul „libertate”, ca și cuvântul „democrație” sunt, de asemenea, utilizate pe scară largă, odată spuse, ele au darul de-a provoca emoții pozitive auditoriului. Dacă observăm atent, nici un eveniment politic semnificativ – de la războaie, revoluții, la alegeri prezidențiale – nu se consumă fără să nu ne referim la conceptele de libertate și, neapărat, democrație. Toate alegerile sunt „democratice”, chiar și atunci când se fură cu sacii voturile, în văzul tuturor, toate revoluțiile și protestele cer „libertate” de orice fel, chiar dacă protestul este, de pildă, pentru salvarea unui parc sau pentru construcția unei autostrăzi. Regele Spaniei, Felipe, și premierul Sanches au fost întâmpinați duminică de sinistrații din Valencia cu pietre și noroi scandând „asasinii!”, după care s-a strigat „libertate!” În discursul modern al mass-media, care de regulă, și, în mare parte, reflectă punctul de vedere al guvernelor, cuvintele „libertate” și „democrație” sunt folosite pentru a desemna, de pildă, scopul final al operațiunilor militare. „Va învinge democrația!” auzim adeseori la TV. Să ne amintim de operațiunile militare americane în Afganistan, numite Operațiunea Enduring Freedom. Operațiunea Enduring Freedom a făcut parte din războiul global împotriva terorismului, pe care George W. Bush l-a numit inițial „Cruciadă”. Un eufemism care a făcut apel simultan la sentimentul de echipă și totodată, a fost un apel la valorile supreme ale auditoriului.
Așa cum spuneam, eufemismele ca și disfemismele sunt o strategie eficientă, caracteristică manipulării conștiinței ascultătorului. Adică, îl determin pe subiect să judece cum doresc, să accepte ceea ce cred eu că e bun, nu ceea ce crede el că ar fi. Nu vom intra în filosofia acestora, vom spune, în treacăt, că agonalitatea ca funcție de bază a discursului politic are două modalități de manifestare: este „lupta împotriva” – împotriva „inamicului”, cu scopul de a învinge inamicul, rivalul, contracandidatul și „lupta pentru” – pentru ca cineva să-și mențină statutul. Eufemismele întruchipează al doilea aspect al agonismului – cuprinzând strategiile de mobilizare și demobilizare a opiniei publice pentru ca un anumit „cineva” să-și păstreze sau să-și obțină locul politic. Și cum se poate mobiliza opinia publică? Făcând uz de termeni care au o anumită valoare emoțională, care exprimă pozitivism, adică exact acei termeni menționați anterior. Cineva ar spune „Votați democrația!”, el fiind, în opinia lui, un exponent al democrației. Iar alegătorul nu va vota politicianul, ci sloganul, eufemismul, valoarea în care crede cu adevărat și pe care politicianul i-l flutură pe sub nas. Unii termeni au un impact pozitiv asupra noastră, dat fiind istoria, cultura, emoția pe care o generează la nivelul nostru mental. Ne amintim cum actualul președinte al țării a uzat, el și cei din stafful său, de faptul că este de etnie germană, mizând pe imaginea bună pe care românii au avut-o dintotdeauna despre nemți, că sunt oameni corecți, cumpătați, inteligenți. Cu un asemenea eufemism – în fond, el fiind cetățean român, dincolo de etnie, născut și crescut în România, cu meteahne tipic autohtone – a câștigat două mandate, în care, din păcate, nu a dovedit nici una din calitățile deosebite ale nemților, ducând o viață demnă mai degrabă de clanul Cârpaci, decât de un neamț corect și cumpătat: lux, opulență, branduri, dosare penale, case cu nemiluita, unele procurate ilegal, milioane de euro cheltuite fără un obiectiv care să privească bunăstarea celor ce l-au votat. De regulă, în numele „democrației” și al „libertății”, al „corectitudinii”, al „bunăstării” într-o confruntare politică, ni se inoculează că ceilalți sunt orice altceva decât „democrația” pe care o întruchipează ei: ceilalți sunt hoți, sunt corupți, penali, mafioți, comuniști, până la proba contrarie. După cum vedem, ambele, atât eufemismul, cât și disfemismul, sunt prezente în viața politică și utilizate, am spune strălucit, de oamenii politici care ascund după cuvinte cu o anumită încărcătură pozitivă aceeași față a politicianului avid, arogant, despotic, nepăsător față de problemele oamenilor, pe care o cunoaștem de 34 de ani.

Camuflajul verbal poate fi folosit, de asemenea, pentru a deghiza tot felul de acțiuni îndoielnice din punct de vedere moral. Concret: o analiză mai profundă ne conduce către o definiție mai precisă a eufemismelor, sunt noțiuni care tind să îndulcească realitatea și să favorizeze cele mai imorale interese. De regulă, se învinovățește presa, ea, spun mulți, poartă toată vina pentru manipularea cetățenilor. Jurnaliştii nu sunt responsabili pentru această manipulare, prin eufemisme, ci, în multe cazuri, doar instrumente. Jurnaliştii, din obișnuință, folosesc termeni inventaţi, cosmetizați de politicieni şi economişti, unioniști, teroriști, judecători și polițiști, sub presupusa obiectivitate de a fi fideli citatelor sau termenilor folosiți de aceștia.

Există multe tipuri de eufemisme pe care le întâlnim fie în presă, fie în discursurile politice. Le vom trece pe scurt, în revistă. Adeseori, auzim spunându-se „pacificare” pentru „reprimare”. O „campanile militară pentru pacificare” este un caz clar de antiteză, deoarece în timp de pace, armata nu acționează militar. Evident, acest eufemism este acceptabil doar din punctul de vedere al învingătorului, dând astfel o viziune limitată asupra problemei. Termenul „proxenet” înlocuiește „traficant de carne vie” și pare să-l ridice în rang. „Cei care credeau în Moş Gerilă” e o sintagmă utilizată pentru nostalgicii comunişti (în opoziţie cu „cei care credeau în Moş Crăciun”), „liberalizarea preţurilor”, pentru măsurile nepopulare de scumpire nejustificată a mărfurilor, „persoane fără ocupaţie”, pentru „şomeri”, „disponibilizare”, pentru „concediere”. Folosind „overbooking” – care definește o adevărată fraudă constând în vânzarea mai multor locuri de hotel sau bilete de avion decât sunt disponibile efectiv – neologismul folosit adaugă impresia subiectivă că folosim un termen comercial nou și poate nu bine definit, dar e legal. În mod similar, cuvântul englezesc „dopping” pentru „consum de droguri” este considerabil mai blând. Utilizarea metaforei asociază elemente de frumusețe fonetică sau conceptuală. Astfel „câmpul de luptă” se transformă într-un „teatru de operațiuni” și într-un fel este elegant, nedramatizând ceea ce se întâmplă acolo, moarte, mutilare, sânge. Se utilizează în ultima vreme,  „persoane cu dizabilități” în loc de „infirm de un membru” sau „orb”. E un termen vag. „Deficiențe” înseamnă că cineva „nu posedă abilități, capacitate”. Dacă generalizăm, nu-i așa?, putem spune despre o persoană care nu știe să cânte la pian că are deficiențe, să zicem, de abilități, abilitatea de a cânta la vioară. „Epurarea etnică”, o expresie popularizată în timpul războiului civil din Bosnia-Herțegovina – înlocuiește „exterminarea” sau „genocidul”, la fel cum „purificarea” servește la „reprimarea politică”, „exterminarea” sau chiar „masacrul”. Ideea care se comunică este că totul este mai pur, mai soft decât înainte. Transformând „soldatul care luptă” într-un „apărător al democrației” sau „al valorilor”, termen pozitiv, se pare că vorbim despre o profesie, nu despre o persoană care în luptă ucide. Pentru acest obiectiv se folosește și antiteza, cu cuvântul „apărare” pentru ceea ce este, de fapt, un atac. Ministerul Apărării este, în realitate, Ministerul de Război, așa cum era denumit înainte. De ce se utilizează termeni mai blânzi? Prin atenuarea aspectelor negative, este mult mai suportabil pentru societate să accepte o situație extremă. Astfel, avem „victime” în loc de „uciși” sau „acțiuni” în loc de „atacuri militare”. Depersonalizarea ajută la acceptarea cu ușurință a acestor noțiuni. Termenul „raid aerian” pentru a defini „bombardament”, nu evocă în imaginația nimănui imagini cu cadavre sfârtecate sau clădiri prăbușite. Este impresionantă dedramatizarea care se poate realiza prin înlocuirea cuvântului „avort” cu termenul aparent aseptic „întreruperea sarcinii”, expresia la modă atunci când se propun legi de liberalizare a avortului. Introducerea unuia sau a altui termen într-un sondaj pe această temă ar produce rezultate semnificativ diferite.

Ca urmare a utilizării în exces a eufemismelor, situația devine, de multe ori, neclară și incertă. De exemplu, justificând necesitatea și legitimitatea războiului din Irak, administrația americană a încercat să compenseze cu argumente serioase, folosind, în mod constant, termeni precum „lupta împotriva terorismului”. Sarcina administrației americane în acest caz a fost de a face ca bunul simț să primeze, însușindu-și cuvintele care au valoare pentru populație. La această „luptă” a participat sufletește întreaga omenire, fiindcă terorismul, de oricare fel ar fi el, trebuie anihilat din fașă. Accentul s-a pus doar pe un motiv al luptei – terorismul. Alte motive, cum ar fi cele politice, economice, financiare nu au fost menționate, deși pot fi un scop. Acest fapt a lăsat loc speculațiilor de tot felul. Trump face aceeași manevră atunci când cere pedeapsa cu moartea pentru imigranții care ucid americani, mișcând coarda sensibilă a americanului care dorește să trăiască liniștit, fără incidente, fără crime la el în cartier. Dar, se întreabă deja unii, ce se va întâmpla cu americanii care ucid americani, nu vor avea același tratament ca și imigranții? Sau vor avea un tratament preferențial?

Eforturile deliberate ale lingvisticilor care lucrează pentru elita politică, de a crea diverși termeni eufemistici pentru a ascunde parțial adevăratul sens al evenimentelor și a percepției lor negative către publicul general vor avea mereu același scop. De a manipula conștiința noastră. Psihologul vede. Și nu doar el. Vremurile pe care le trăim ne fac să nu mai credem chiar orice mască lingvistică strălucitoare pe care politicienii, pentru a-și păstra scaunele, ne-o arată după cortină.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video