Măşti şi autografe
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

vineri, 17.09.2021

Măşti şi autografe

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Şi asta fiindcă sinuciderea trebuie să te aducă mai aproape de credinţa în sine şi de Dumnezeu. „V-a trecut vreodată prin cap că sinuciderea ar putea dezonora moartea?“, se întreabă el.

L-am întrebat zilele trecute la Polirom pe profesorul A, proaspătul cetăţean de onoare al Iaşilor, dacă Socrate ar fi putut să fie convins să poarte mască.

- Doar mască socratică, mi-a răspuns filozoful.

- Dar Kant?

- Kant avea un respect atât de mare faţă de societate şi faţă de fiecare individ, încât ar fi purtat orice fel de mască dacă i s-ar fi cerut.

- Chiar şi de gaze?

- Chiar si de gaze, a răspuns profesorul. Si asta nu i-ar fi ştirbit cu nimic din prestigiul înalt de care s-a bucurat în timpul vieţii şi se bucură şi azi autorul Raţiunii pure, a adăugat el.

- Dar Schopenhauer?

- Schopenhauer purta pretutindeni masca morţii crepusculare, pe care o scotea doar în timpul somnului, când sculându-se din aşternut pipăia pereţii gândurilor sale... Apoi, constatând că totul sună gol, o aşeza la loc şi adormea liniştit, nu înainte însă de a-şi pune nervii pe bigudiuri, ca să apară neschimbat a doua zi.

- Dar Nietzsche?

- Odată ce-l avea pe supraom de partea sa, Nietzsche nu mai avea nevoie de nici o mască. Dar cum epiderma sa era extrem de sensibilă, chiar dacă ar fi încercat, pe mască i-ar fi apărut ciorchini întregi de furuncule şi o mulţime de eczeme. Oricum am privi lucrurile, Nietzsche era un om antisistem, iar masca l-ar fi împiedicat să-şi desfăşoare în gol gândurile.

Înainte de a ne despărţit i-am mai pus două întrebări pe aceeaşi temă profesorului A:

- Dar oare Eminescu ar fi purtat mască?!

- Nu, categoric nu, mi-a răspuns filozoful. Eminescu era omul antisistem. Ar fi refuzat să creadă în existenţa virusului şi în eficienţa măştii.

- Dar Caragiale?

- Caragiale ar fi jubilat. Spiritul său ludic s-ar fi pliat imediat pe filozofia şi psihologia curentului, astfel că şi-ar fi pus pe faţă nu o singură mască, ci o sută.

***

O seară superbă petrecută pe terasa Hotelului "Eden" în compania lui Nicolae Breban, Aurei Cristi, lui Bogdan Creţu şi Ioan Cristescu. A vorbit, desigur, mai mult Breban. Sau doar Breban. Monologul său a fost întrerupt de poeta Aura Cristi, care a intervenit la timpul oportun cu câteva observaţii şi completări şi tot felul de detalii, pe care Nicolae Breban, în avântul său autodevorator, omisese să le facă.

Incisive şi necruţătoare, dialogurile dintre Breban şi Aura Cristi treceau dincolo de limita tandreţii şi a tachinării pure, amintind de dialogurile personajelor dostoievskiene, împingându-te spre marginea abisului unde iubirea, chiar iubirea de sine, şi ura îşi dau mâna înainte de a se arunca în gol.

A fost, de fapt, un dialog ce se semăna foarte bine cu un balet, în care înălţările, reverenţele şi căderile se desfăşurau unele după altele, într-un ritm oximoronic, pe cât de abrupt, pe atât de tandru.

Dialogurile dintre Nicolae Breban şi Aura Cristi împinse spre marginea prăpastiei mi-au amintit de discuţiile contradictorii dintre Sinucigaşul şi tânărul Moss, protagoniştii romanului Ultimul capitol de lui Knut Hamsun, o carte splendidă ce are puncte comune cu romanul Muntele vrăjit al Thomas Mann, unul din idolii lui Nicolae Breban.

"Caut o formă adecvată, înţelegeţi?" spune Sinucigaşul din Ultimul capitol. Adică o formă adecvată de sinucidere. "Doar n-o să-mi iau viaţa aşa, oricum", adaugă el.

Şi asta fiindcă, sinuciderea trebuie să te aducă mai aproape de credinţa în sine şi de Dumnezeu. "V-a trecut vreodată prin cap că sinuciderea ar putea dezonora moartea?", se întreabă el.

Într-un fel şi Nicolae Breban poate fi perceput ca un sinucigaş, ca un sinucigaş care vrea să atingă nemurirea prin arta sa. De aici, şi toate ieşirile sale publice ce sfidează limitele bunului simţ comun. Pentru mine, întâlnirea cu Nicolae Breban a însemnat o lecţie despre viaţă, despre asumarea propriului destin, şi o lecţie despre solitudinea creatorului. El e singur, permanent singur, obsedat de ideile şi de personajele sale extrase din magma propriului său abis existenţial.

În esenţă, Nicolae Breban, caută un Mesia. Un Mesia nu pentru ceilalţi, ci doar pentru el. Şi de multe ori, se lasă sedus de ideea că Mesia căruia ar vrea să-i dedice întreaga viaţă e chiar el.

De aici şi întrebarea decupată din Bunavestirea sa, care are ceva din resemnarea şi tristeţea eminesciană a Odei în metru antic: "Misterul propriei mele vieţi unde să-l aflu?"

Cum, unde?! Nicăieri.

***

Agapa se prelungi destul de mult. Breban era în vervă. Părea neobosit. Totuşi, l-am văzut de câteva ori lăsându-şi uşor capul în piept, privind undeva în golul căscat sub el. Îi erau suficiente însă câteva fracţiuni de secundă pentru a-şi reveni şi a aborda radical, în trombă, un alt subiect.

Îi evoca destul de des pe prietenii săi Nichita Stănescu şi Eugen Simion, cu care obişnuia să se plimbe prin curtea Academiei; pe Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, care îl luase în braţe sprijinindu-l într-un moment de cumpănă, pentru ca apoi apoi să-l abandoneze cu totul, pe Ileana Mălăncioiu şi pe Dumitru Ţepeneag. A vorbit şi despre Virgil Mazilescu, un personaj cu alură dostoievskiană, aflat mereu în opoziţie cu ceilalţi. Îl angajase, nici el nu ştia de ce, ca redactor la România literară. Nu erau prieteni şi nici nu se simpatizau prea mult. A fost pur şi simplu un impuls. L-a chemat la el şi l-a angajat, apoi aproape că l-a pierdut din vedere.

Cele mai dragi amintiri erau însă cele legate de Nichita Stănescu. Nichita, după părerea lui Breban, chiar şi în momentele sale de cădere dădea impresia că este inspirat. Autorul Necuvintelor nu voia să trăiască oricum, de aceea căuta tot timpul sintagme potrivite, care să-i propulseze geniul spre cunoaşterea de sine şi spre cunoaşterea celorlalţi. El căuta să ajungă la adevărul ascuns în pietre şi la adevărul ascuns în coamele cailor fluturate de vânt. Desigur, jocul nu-i ieşea întotdeauna. De multe ori, întorcând cuvintele pe dos, Nichita perora în gol. Dar oricum l-ai fi luat, jocul era fascinant.

Ascultându-l pe Breban, fiind atent şi la completările Aurei Cristi, legate de o întâmplare sau de alta, care încerca să confere discuţiei o aură de luciditate, în timp ce Breban marşa pe latura metafizică a lucrurilor, golindu-le de sens şi propulsându-le mereu către un altul, încărcat de mister, mi-am dat seama că autorul Bunavestirii nu venise întâmplător la Iaşi. Venise să ia pulsul locului şi să lase în urmă un mesaj. Oferirea premiului revistei Convorbiri literare fusese doar un prilej pentru a revedea oraşul Junimii. De aceea, Breban a vorbit mult. El voia să lase o anumită impresie asupra unui public ceva mai puţin nervos decât cel din capitală, un public meditativ, obişnuit să rememoreze întâmplările.

În timp ce vorbea adresându-se întregii asistenţe, aveam impresia că prozatorul mă studiază cu atenţie, cântărindu-mi gesturile din ochi. La un moment dat, întrerupându-şi peroraţia, m-a întrebat:

- Cât îmi dai ca să-ţi scriu un autograf şi să te fac mare?

Tocmai îi apăruse la Ed. Ideea Europeană ediţia definitivă a romanului său Bunavestire cu o prefaţă semnată de Eugen Negrici şi o postfaţă scrisă de Bogdan Creţu, care se afla cu noi la masă. Am încercat să-i spun că am fost la lansarea primei ediţiei a romanului apărut la Ed. Junimea în 1977. Ţineam bine minte scena. La lansare au vorbit Nicolae Manolescu şi Nichita Stănescu. Şi dacă nu mă înşel Mircea Radu Iacoban, directorul de atunci al editurii, Corneliu Sturzu şi Horia Zilieru.

Breban însă nu mă asculta. Poate că nu-l interesa trecutul, ci doar prezentul. Probabil mă testa, vrând să vadă cum reacţionez. Întrebarea era destul de incomodă. Trebuia să găseşti o sintagmă potrivită ca să ieşi din impas.

- Mai mare decât sunt? am zis.

- Mai mare, a replicat Breban. Măcar cu un deget sau chiar cu o pală. Gândeşte-te că viitoarele generaţii vor citi dedicaţia mea şi cota ta va creşte în ochii lor.

- Cât cereţi de obicei?

- De obicei cer foarte mult, dar nu dau decât pe gratis.

- De ce?

- Pentru că nu-l pot face mare cu un deget sau palmă pe oricine, ci doar pe cei ce merită.

- Va să zică aşa...

Aşa a zis Breban, privindu-mă pe sub ochelari. Şi acum, vă rog să păstraţi reculegere la masă, ca să mă pot concentra. O dedicaţie, adăugă el, e ca un portret. Autorul te studiază cu atenţie, îţi pipăie trăsăturile de caracter, rezistenţa la stres, rezistenţa la tentaţii, şi apoi îţi scrie dedicaţia. Aţi înţeles?

- Am înţeles, am zis.

Zicând acestea, Breban a luat de pe masă pixul lui Bogdan Creţu şi a început să scrie dedicaţia promisă. În timp ce îmi scria, am început să mă gândesc aiurea, după obiceiul meu. Breban însă m-a simţit imediat că nu sunt atent, şi m-a mustrat în stilul său:

- Când Nicolae Breban îţi scrie o dedicaţie, nu trebuie să te gândeşti decât la Nicolae Breban şi la dedicaţia sa. Dacă el e concentrat asupra ta, tu de ce îţi învârţi mintea în gol? Cum o să-ţi poată scrie ceva coerent, când tu te gândeşti aiurea? Trebuie să fii pe aceiaşi lungime de undă cu Breban, ca să poată fi el, la rându-i, pe aceiaşi lungime de undă cu tine. Ai înţeles, Nichita? m-a întrebat.

- Am înţeles, am zis.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Restauraţia fără rest

Pavel LUCESCU

Restauraţia fără rest

Uitându-te la ce se întâmplă zilele astea în politica românească începi să-ţi dai seama că acum un an am luat de fapt o mare ţeapă şi că premierul pe care şi l-a dorit şi l-a impus Iohannis, Florin Cîţu, nu e decât versiunea sintetică şi coafată a grindenilor, tudoşilor şi dăncilelor lui Dragnea pentru fraierii de „dreapta”.

Filmuletul zilei

opinii

Ce tot aveţi cu filosofia? (I)

Ioan Alexandru TOFAN

Ce tot aveţi cu filosofia? (I)

Schimbările, câte sunt, par a fi făcute de un copil râzgăiat care, supărat pe ursuleţul lui, vrea să îl transforme în maşinuţă. Sunt mutate băncile, ca să fie în cerc şi nu în rând. Se dă cu var. Sunt înlocuite tablele. Iar se dă cu var. Power-point-ul este încurajat să devină un limbaj universal, aruncându-se în inactualitate însuşi fundamentul culturii noastre europene, care este cuvântul. Power-point-ul se proiectează pe un var strălucitor. Se schimbă ordinea rubricilor în diverse tabele. Concluziv, se mai dă o dată cu var.  

Muzica pe care o ascultăm, parte a identităţii noastre

George PLEȘU

Muzica pe care o ascultăm, parte a identităţii noastre

Fără nici o îndoială, muzica pe care o ascultăm şi împărtăşim cu alţii este parte a individualităţii nostre, a identităţii personale, sociale şi culturale, inclusiv prin dorinţa de a ne integra, de a corespunde sau a ne diferenţia de majoritate. Departe de a fi doar distracţie sau o experienţă pur estetică, muzica este un limbaj în sine, care se dezvoltă continuu, odată cu omenirea.

IN MEMORIAM: Existenţa unei făpturi mirabile în regatul frumuseţii nepieritoare

Grigore ILISEI

IN MEMORIAM: Existenţa unei făpturi mirabile în regatul frumuseţii nepieritoare

Viaţa Ecaterinei Ilisei, născută Şerbu, şi purtând din 1960 până la căsătoria din 22 noiembrie 1965 numele de Moldovan, cel a bunicilor materni, care o înfiaseră spre a o scăpa de anatema „originii nesănătoase”, stigmat al regimului comunist, a fost hărăzită de Dumnezeu să-şi rânduiască viaţa sub semnul frumuseţii. Fusese plămădită să fie chip al splendorii umane. 

pulspulspuls

Idilă politică cu Iulică Răzgândică: ce surprize vom mai avea?

Idilă politică cu Iulică Răzgândică: ce surprize vom mai avea?

Una scurtă pe azi despre subiectul ultimelor zile din politichia locală: cel despre demisia anunţată dar nescrisă a conţilierului userist Iulică Răzgândică.

Caricatura zilei

Tramvaiul nou și-a început treaba

Editia PDF

Bancul zilei

Când ma întâlnesc în parc si vorbesc cu barbati casatoriti, am impresia ca toti traim cu aceeasi femeie! (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.