Memoria ca simulacru

In vara anului 2001, participind la o scoala de vara organizata de Central European University (Budapesta) cu tema "Istorie si memorie. Secolul 20 in retrospectiva", am asistat la o interesanta polemica intre doi reputati profesori – Jörn Rüsen si Sorin Antohi. Jörn Rüsen, evocind experienta germana postbelica in tratarea trecutului nazist – in care caz a fost nevoie de circa 40 de ani pina cind germanii sa se arate dispusi sa discute deschis despre complexul interstitiu hitlerist – a afirmat ca societatile postcomuniste est-europene vor avea nevoie de un ragaz la fel de mare pina vor fi gata sa-si infrunte trecutul recent. Pozitia lui Sorin Antohi a fost mai optimista, profesorul roman sustinind ca Estul Europei poate "arde etapele" astfel incit sa abordeze mai repede delicatele subiecte legate de trecutul comunist. Marturisesc ca in aceasta polemica – care, tinind de o predictie, are o evidenta parte incontrolabila – m-am simtit mai aproape, cu un nedisimulat "wishful thinking", de pozitia lui Sorin Antohi. Imi place sa cred ca societatea in care traiesc va fi gata cit de repede sa abordeze cu onestitate si responsabilitate acel trecut care a fost posibil doar cu complicitatea celor mai multi dintre noi. Dar, marturisesc din nou, nu pot sa-mi scot din cap sentinta rece a profesorului Rüsen.
In Germania postbelica – si, in general, in celelalte state occidentale cu regimuri de extrema-dreapta – trecutul nazist a fost in acelasi timp tabuizat si condamnat. Nici o alta discutie, care sa imbrace alta forma decit tabuul sau excomunicarea, nu era posibila in mod public. Si, deseori, nici in mod privat. Recent, a vizitat Iasul stranepotul compozitorului Richard Wagner, Gottfried, a carui familie, asa cum se stie, a pactizat cu Hitler. Intr-o conferinta cutremuratoare (sinteza a unui volum de memorii tradus si in romaneste), Gottfried Wagner a povestit cum, copil fiind, era somat sa taca de fiecare data cind isi intreba rudele despre relatia familiei sale cu Hitler. Gottfried Wagner si-a redescoperit trecutul (si identitatea) abia odata cu ceilalti germani, in anii ’80-’90, de cind a decis sa formuleze nu doar intrebari, ci si raspunsuri. Raspunsuri care sint de o onestitate impresionanta si dureroasa (tatal sau a scris si el un volum de memorii, din care nu transpare insa vreun sentiment de culpa).
Jörn Rüsen afirma ca "anonimizarea" a fost una din strategiile terapeutice post-traumatice utilizate la scara larga in Europa postbelica de catre autoritatile nou instalate. Catalogind regimul nazist ca regim criminal, transformindu-l intr-o instanta negativa impersonala, si incheind discutia in acest punct s-a evitat dezbaterea mai complicata din care ar fi reiesit ca respectivul regim a fost popular, ca a fost sustinut de oameni normali, ca nu toti au fost victime, ba dimpotriva, ca putini au fost victime si foarte multi au asistat sau colaborat la actiuni reprobabile. In cazul romanesc, in acest moment, se intimpla cam acelasi lucru. Discutiile despre trecut sint duse sau excomunicate, in general, in termeni anonimi si abstracti precum "totalitarism", "dictatura", "comunism", "Securitate", "Partid" etc. Societatea, indivizii nu sint subiecte ale acestor discutii, decit, cel mult, ca entitati abstracte supuse invariabil represiunii. Se intimpla asa desi tabloul real este infinit mai complicat, intre negrul regimului opresor si albul societatii victimizate aflindu-se, de fapt, o plaja larga de griuri, de acte intermediare, de obediente voluntare sau fricoase, de oportunisme, de ticalosii, de acte inconstiente sau iresponsabile.
Prin urmare, o problema mai mare decit uitarea trecutului este simularea memoriei, discursul in care trecutul este convocat pentru a fi ocultat. Anonimizarea trecutului este o strategie evidenta de falsificare sau ocolire a memoriei, practicata cu succes si la noi. Iata, in continuare, alte citeva modalitati de abordare a perioadei comuniste care ofera o lectura, in opinia mea, eronata a trecutului recent. Asa cum s-a putut observa, o mare parte din discutia despre comunism a fost legata de Securitate si, mai ales, s-a focalizat pe cei care au cedat presiunilor politiei politice si au colaborat. Aceasta abordare (care, prin Legea Ticu, s-a tradus si in politica a memoriei) face problematica nu adeziunea voluntara la comunist, ci adeziunea fortata. Cu alte cuvinte, un comunist convins precum Ion Iliescu poate fi presedintele Romaniei, dar unuia ca Alexandru Paleologu, care a fost supus presiunilor pentru a semna la Securitate, nu i se mai poate acorda un statut de demnitate. Al doilea mesaj insidios transmis de abordarea comunismului din perspectiva Securitatii este ca doar partea invizibila a comunismului este problematica. Istoria culiselor este preferata unei istorii generale, in care ar veni vorba, implacabil, de societate. Al treilea mesaj ar fi ca puterea negativa conteaza mai mult decit cea pozitiva. Ori, in cazul comunismului, mult mai utila ar fi abordarea dintr-o perspectiva foucauldiana, in care regimul trecut ar trebui vazut nu doar ca un mecanism represiv, care neaga, interzice, reprima, ci mai ales ca unul pozitiv, care indeamna, impinge la actiune, mobilizeaza. O istorie corecta a comunismului nu este cea a represiunii, ci aceea a mobilizarii.
La acestea se adauga probleme traditionale ale discursului istoric romanesc. Istoricii ramin inca preocupati exclusiv de problema cauzalitatii, netinind cont de deplasarea epistemologica din istoriografia occidentala spre problematica "intelegerii". Cei mai multi dintre cei care s-au aplecat asupra comunismului se preocupa doar de segmentul temporal 1944-1948, pentru a gasi cauzele care au facut posibil comunismul. Efectele comunismului sint insa, de cele mai mule ori, trecute cu vedere, si prin aceasta se rateaza intelegerea perioadei. Apoi, inca nu s-a produs o adevarata revolutie a surselor. Istoricii crediteaza in continuare doar sursele de stat, grupate in arhive oficiale, in defavoarea celor "civile", orale, scrise, simbolice, secretate de societate. Istoria comunismului ar trebui sa fie rezultatul unui vast efort de colaborare interdisciplinara intre istorici, sociologi, psihologi sociali, antropologi. Cu toate acestea, istoricii isi apara in continuare reduta disciplinei ca in vremurile bune ale istorismului. Inca o observatie: studiile istorice sint marcate inca de paradigma totalitara, tipica sovietologiei, care presupune ca societatea era in conformitate cu dorinta regimului, adica monolitica, uniforma, completamente receptiva la mesajele dictaturii. De fapt, asa cum arata studiile recente, peisajele totalitare erau mult mai variate si complicate. In fine, istoricii sint prea tentati sa istoricizeze trecutul, adica sa reduca tragediile la scara Istoriei, sa le domesticeasca, sa le sublimeze, sa le incadreze ca evenimente intre altele in metanaratiunea nationala. Transformarea memoriei in istorie scade puterea comunicativa si valoarea de marturie a memoriei vii a trecutului recent. Acest abuz explica revolta memoriei fata de istorie, produsa in stiintele umane occidentale, nu insa si la noi.
In acest moment, discutia despre trecut nu trebuie dusa in termeni justitiari. Odata cu uciderea sotilor Ceausescu, cu condamnarea unora dintre responsabilii pentru crimele din timpul regimului si revolutiei, putem spune ca faza justitiara este pe terminate. Utila ar fi, de acum incolo – dupa cunoscuta distinctie a lui Karl Jaspers – discutia nu despre vina, ci despre responsabilitatea politica, adica despre adeziunea pasiva sau activa a societatii la un regim condamnabil, si, mai ales, despre responsabilitatea morala, discutie ce ar trebui sa se consume si sa produca consecinte in forurile interioare ale fiecaruia.
Adrian CIOFLANCA

Publicitate și alte recomandări video