Memoriile unui turc, Pamuk

Acordarea, în 2006, a Premiului Nobel pentru Literatură, lui Orhan Pamuk a avut o oarecare încărcătură mentalitar-culturală. Pamuk este primul scriitor turc răsplătit cu înalta distincţie, dar constituie, totodată, şi un caz atipic în interiorul procesului de internaţionalizare a literaturii otomane. Din 1982, el trăieşte practic (fie şi cu intermitenţe – datorate nostalgiei sale ireductibile pentru Istanbulul copilăriei) în Statele Unite, unde a fost, pe rând, cercetător, profesor de literatură comparată şi conferenţiar invitat (în celebra serie de prelegeri, de la Universitatea Harvard, „Charles Eliot Norton Lecturer”). Aici s-a familiarizat treptat cu poeticile postmodernităţii, devenind, în timp, un prozator occidental genuin. Totuşi, Pamuk nu s-a separat niciodată integral de rădăcinile culturale turceşti. Continuă să scrie în limba maternă, plasându-şi temele epice, invariabil, în contextul Turciei moderne sau – poate chiar mai des – al celei tradiţionale. Deşi integrat, măcar din punct de vedere intelectual, civilizaţiei apusene, el rămâne, psihologic vorbind, anexat culturii de origine, pe care o reactualizează ficţional. Alocuţiunea rostită de autor în faţa Academiei Suedeze (la decernarea Nobel-ului) şi intitulată, simbolic, Babamin Bavulu/ Valiza tatălui meu încearcă să facă o radiografie – în plan alegoric – a disjuncţiilor mentalitare existente între Orient şi Occident. Pamuk însuşi pare să se recepteze, prin urmare, în postura unui liant între cele două spaţii, asumându-şi ambivalenţa identitară ca pe o misiune istorică.

Volumul de memorii publicat în 2003 de Orhan Pamuk, Ístanbul: Hatiralar ve şehir/ Istanbul: amintirile şi oraşul (tradus la Polirom), dă o direcţie clară acestui efort al scriitorului (de a pune în interacţiune lumile diferite, cărora a ajuns să le aparţină în egală măsură), mutând discuţia din zona aluziv-abstractă (specifică romanelor) în dimensiunea ceva mai concretă a propriei existenţe. Urmărim aici reconstrucţia unui Istanbul mitic, colorat feeric de multiplele perspective îndreptate asupra sa: cea melancolică, a intelectualului adult, expatriat, cea optimistă, a copilului care descoperă primele mistere existenţiale şi cele ale numeroşilor scriitori şi ziarişti turci, incluşi de Pamuk în textul lui cu ample eseuri despre metropolă. În perfectă manieră romantică, autorul alunecă în paseism, Istanbulul trecutului („de aur”) copleşind, prin strălucirea lui, palida imagine a prezentului. Substratul acestei mitologizări trebuie căutat în biografia lui Pamuk. Scriitorul mărturiseşte, într-un interviu, că a scris Istanbul într-o perioadă de derută personală. Proaspăt divorţat (după un mariaj de douăzeci de ani), indezirabil în Turcia (renegat, pe de o parte, de familie, din cauza dezvăluirilor intime, făcute în diverse opere – fratele lui Orhan, Şevket Pamuk, profesor de economie la Universitatea din Istanbul, specialist cu recunoaştere ştiinţifică internaţională, a ajuns chiar în poziţia de a nu-i mai vorbi -, iar, pe de alta, de sistem – Pamuk a fost judecat şi, ulterior, după o condamnare revocată, achitat, pentru defăimare, într-un proces pornit de la declaraţia sa că, în Turcia, a existat genocid împotriva armenilor şi kurzilor) şi cu situaţie socială nesigură în America, el şi-a găsit echilibrul în reconstrucţia sentimentală a oraşului copilăriei lui.

Provenit dintr-o familie aristocratică, Pamuk a avut o viaţă privilegiată în primii săi ani. A locuit (element de prestigiu şi stabilitate în societatea otomană) într-un aşa-zis „Bloc Pamuk” (o clădire impozantă unde locatari erau doar membrii familiei lărgite), moştenire (alături de o avere considerabilă) rămasă de la bunicul Pamuk (dispărut la o vârstă timpurie), „bloc” pe care îl transformă într-un spaţiu sacru, axis mundi şi imago mundi în acelaşi timp. Acum, copilul Orhan trăieşte întâile experienţe estetice, îmbinând, prin intermediul imaginaţiei sale bogate, realul cu ficţionalul. Istanbul este un volum foarte complex. Nefiind un excurs ficţional autentic (precum romanele scriitorului), ci, mai degrabă, o incursiune biografică (uşor romanţată), tomul redactat de prozator, aşa cum mărturiseşte, într-un interval de criză intimă, reia tema liantului cultural între lumi și schiţează liniile de esenţă ale unui timp sacru pentru Pamuk. Nostalgia textului trece dincolo de regretul strict personal, devenind un suspin sublimat după Turcia Mare, după Marele Imperiu, a cărui cenuşă mocneşte încă în semnele paginii de carte.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video