Pe sculptorul Ilie Bostan l-am întâlnit în anul 2002 la Radio Iaşi, la scurt timp după ce artistul primise Marele Premiu al Salonului Naţional de Artă al U.A.P. din România. Pe holurile largi ale imobilului ce adăpostea atunci Studioul de Radio Iaşi, sculptorul deschisese o expoziţie. L-am întâlnit acolo imediat după vernisaj. M-au uimit faţa lui bătută de vânt, dar şi mâinile sale puternice, însemnate cu cicatrici.

...Încreţiturile de pe frunte şi cele care-i brăzdau adânc faţa nu erau altceva decât semnele unei concentrări şi a unei munci asidue cu piatra, cu lemnul şi metalul sau alte materiale brute pe care modelându-le cu mâinile, dar şi cu mintea, sculptorul îşi materializa viziunile, aducându-le din beznă la lumina zilei. Sculpturile lui Ilie Bostan, şi cele de mici dimensiuni, şi cele de dimensiuni mai mari, fie că sunt lucrate în lemn, în marmoră sau bronz, poartă amprenta locului unde artistul şi-a petrecut copilăria: Hiliţa, un sat aşezat la mijlocul distanţei dintre Iaşi şi Ungheni, populat cu oameni veseli şi suciţi care ştiu să facă haz de necaz, ca mai tot românul...

„Există în creaţia mea, mi-a spus pe hol sculptorul, mai multe lucrări cu nuanţe vag mitologice. Aici, la Radio, am adus câteva lucrări. Iată, acest Pegas, vezi?! Ei bine, Pegasul meu apare ca un cal fără picioare, cal pe care stă cocoţat un călăreţ cu burta ca un burduf.”

„Ce simbolizează călăreţul?” l-am întrebat.

„Probabil un vis neîmplinit. Pentru a-şi împlini visul, călăreţul ar trebui să treacă prin asceză. El însă se mulţumeşte să-şi trăiască clipa. Iar greutatea, dar şi dulceaţa acestei clipe îi umflă burta, retezând şi picioarele calului aflat, totuşi, dacă stăm să-l privim mai bine, în plin avânt.”

La Ilie Bostan, ca şi la Rabelais sau Creangă, latura mitologică a lumii este privită printr-o lupă ce deformează trăsăturile spre caricatural, spunea cineva. Şi această caricatură, prin îngroşarea trăsăturilor, propulsează opera de artă din spaţiul real în spaţiul transcendental, populat de arhetipuri.

„De exemplu, Tauromahia de aici, îmi explică mai departe sculptorul, ghicindu-mi parcă frământările, face trimitere la răpirea Europei. Dar acest taur masiv, cu nudul care stă pe el, conţine elemente groteşti. Lumea pare privită prin ochii unui Sancho Panza. Nudul este la fel de masiv, poate chiar mai masiv decât taurul pe care-l călăreşte. Desigur, e vorba de o parabolă. De o lume răsturnată cu josul în sus sau poate invers. Te-ai aştepta ca nudul să fie delicat, ei bine, nu e. Nudul exprimă o forţă primară la fel de mare precum cea a taurului. Compoziţia încearcă să aducă la lumina zilei un adevăr pe care-l constatăm adeseori în viaţă. Aparenţele sunt înşelătoare. Fragilitatea şi delicateţea pot fi arme la fel de veritabile ca şi copitele sau coarnele unei fiare furibunde.”

Un alt Pegas reprezintă un cal cu picioarele retezate de la burtă ondulându-se cu tot cu călăreţ deasupra unui soclu ce seamănă cu o scândură veche desprinsă parcă din luntrea lui Charon ce traversează Infernul sau, poate, dacă ne-am lua după patina vremii, soclul pare să fie o scândurică sărită din arca lui Noe eşuată pe un ţărm al pierzaniei umane. Cheia de boltă a compoziţiei constituie contrastul dintre barba donquijotească a călăreţului şi burta sa imensă, acompaniată de nişte mâini şi de nişte picioare filiforme, înfipte cu tărie în neant.

Există apoi la Ilie Bostan o altă statuetă reprezentând un peşte ancestral pe care stă călare o femeie cu un coif reptilian şi o suliţă în mâini ce înţeapă văzduhul. Plecând de la aceste figurine putem face o serie de paralele şi de speculaţii pe marginea figurilor antropomorfe ce apar în compoziţiile artistului.

Punctul de pornire al acestor opere ar putea fi căutat în credinţele, ritualurile, inclusiv cele legate de practicile de exorcizare, dar şi de obiceiurile şi dansurile care se practică în zona Hiliţei Costulenilor, în special în perioada Sărbătorilor de iarnă. Figurinele, de asemenea, te trimit cu gândul şi la pictura lui Valeriu Gonceariuc, născut şi el în acelaşi areal, dar dincolo de Prut.

Prin urmare, legătura cu pictura fabuloasă a lui Valeriu Gonciariuc, cel care a exploatat această simbolistică, ar putea constitui drept una din cheile de descifrare a metaforelor turnate în bronz a unei părţi importante din creaţia lui Ilie Bostan. Nu întâmplător poate una din lucrări se numeşte chiar Gonciariucvaleriana.

Statueta cu acest titlu reprezintă o femeie cu şolduri mari şi sâni imenşi care are ceva din formele sculpturilor antropomorfe de la Cucuteni, călare pe un mistreţ. Nu e vorba, totuşi, aici de influenţe, ci mai degrabă de interferenţe culturale. De exploatarea unui anumit etos şi a unei simbolistici sedimentate în memoria ancestrală a acestui areal.

„Simbolistica mea e de factură mitologică, mi-a mărturisit Ilie Bostan. În mitologia din zona Deltei Dunării, de pildă, dar cred că o regăsim şi în alte părţi, inclusiv în lunca Prutului şi a Jijiei, loc unde am copilărit şi unde s-au perindat tot felul de civilizaţii pasagere, apare o femeie cu o suliţă în mână. Apariţia ei apără omul de nişte boli cum ar fi febra tifoidă, holeră, deochi, blestem sau alte tare. L-am rugat pe Valeriu Gonciariuc să-mi dea voie să mă joc şi eu cu personajul şi simbolistica lui. Ca şi Gonciariuc sunt atras de elementul acvatic. De lumea formelor ce au izvorât din oceanul primordial, întrupându-se în lichidul amniotic ancestral. Legat de aceste lucruri, cineva m-a întrebat: care e muza ta, Ilie? Şi eu i-am răspuns că nu am nevoie de nici o muză ca să mă exprim. Muza mea poate fi şi o femeie, dar poate fi şi un peşte sau o frunză, sau un batracian... Deseori, în copilărie, mi-a spus artistul am visat că stau în faţa unui peşte care înoată nu în apă, ci în pământ şi se hrăneşte cu rădăcini şi umbre. Acesta a fost un vis simbolic. Şi într-un fel revelator pentru modul cum a apărut viaţa în univers.”

Alte statuete ale artistului au ca temă viaţa socială. Revelatoare în acest sens, poate fi considerat celebrul Parlamentar al lui Ilie Bostan, o figură caricaturală, desprinsă din mitologia actuală, care te îndeamnă, deopotrivă, la surâs, dar şi la meditaţie. Capul bărbos al parlamentarului e sprijinit de o mână filiformă ce face trimitere la vestiţii noştri cronicari. Îmbrăcat într-un cămeşă de noapte ţărănească, dar cu mânecile scurte, Parlamentarul stă pe un scăunel foarte jos, cu o mână sprijinită pe o măsuţă aproape simbolică. Picioarele scheletice îi sunt desfăcute, lăsând să se vadă toată goliciunea personajului.

Referindu-se la sculptura lui Ilie Bostan, criticul de artă Dan Grigorescu spunea că e bine ca în faţa operei de artă să mai şi zâmbim. Privind sculpturile lui Ilie Bostan uneori simţim cum pe nesimţite zâmbetul ni se transformă într-un hohot de râs bombastic.

„Zâmbetul acesta se trage de undeva de departe. Din Hiliţa şi Costuleni unde mi-am petrecut copilăria, căţărându-mă pe toţi copacii din împrejurimi. De acolo, probabil, am văzut lucrurile într-o altă perspectivă. Le-am privit şi de sus, dar şi de jos, din fundurile fântânilor secate în care am coborât adesea, căutând cuiburile de păsări, dar şi comori. Apoi am fost atent şi la poveştile pe care le auzeam de la oameni hâtri, tineri şi bătrâni. Îmi place să cred că am moştenit de la ei înclinaţia aceasta pentru umor”, mi-a mărturisit sculptorul la un pahar de vin.

„Dar cum torni, totuşi, umorul acesta în bronz?” l-am întrebat pe sculptor.

„Nu e chiar atât de greu, mi-a mărturisi artistul. Îmi amintesc de diferite întâmplări şi de anumite chipuri. Mai întâi construiesc râsul în mine, apoi hohotind de râs sau zâmbind cu subînţeles, modelez diferite forme ale râsului în aer, apoi le modelez şi în lut. Cu alte cuvinte fac matriţe. Apoi topesc bronzul şi îl torn în forme. Am tendinţa să ridiculizez orice. Ridiculizez şi ironizez adeseori femeia, dar nu din rea voinţă, ci pentru că mă simt atras de ea. Ridiculizez monumentalul, eroismul şi frumuseţea, din acelaşi motiv. Ridiculizez, desigur, şi bărbaţii. Mi se pare hilară făloşenia lor. Arta mea abordează atât dramatismul, cât şi parodia. Şi deseori, ca să scot în evidenţă dramatismul unor situaţii, dar să nu cad în ridicol, apelez la parodie”, şi-a încheiat confesiunea sculptorul .

Tot el mi-a spus la despărţire, strângându-mi îndelung mâna, că în arta lui contează mai mult golul decât plinul. Mai mult partea nevăzută decât cea văzută.

„Acolo, a adăugat el, găseşti înţelesurile. Înţelesurile unei opere de artă le găseşti în partea care lipseşte, dar pe care oricine ar putea-o adăuga. Dacă nu m-aş fi oprit la timp şi aş fi exaltat golul, materializându-l, opera mea ar fi fost redundantă. Dar fiindcă eu am evitat redundanţa, înţelesurile le descoperă, aproape cu de la sine putere însuşi beneficiarul operei de artă, spectatorul.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist