Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Episodul de azi, penultimul din această serie, conţine o succintă prezentare a confuziei medievale dintre denumirile istorice Dacia versus Danemarca, respectiv Dacus versus Danus, confuzie pe baza căreia autori contemporani construiesc ipoteze aberante, cu motivaţie „patriotică”, dar cu un puternic iz protocronist.

Reacţiile unora dintre cititorii foiletoanelor anterioare mă obligă la câteva precizări de ordin general, înainte de a continua expunerea unor „teorii” cu caracter protocronist, culese din publicaţii recente. Orice persoană cu o cultură generală de nivel mediu ştie că, la majoritatea popoarelor vechi, miturile despre origini (origo gentis sau origo patriae) ocupă un loc central în discursul lor identitar. Cel mai cunoscut exemplu este cel al romanilor, care erau convinşi că strămoşul lor a fost „piosul Enea”, figură memorabilă a Iliadei lui Homer. Având o ascendenţă divină, ca fiu al păstorului Anchises şi al zeiţei Venus, eroul troian şi‑a găsit, după prăbuşirea Troiei, o nouă patrie în Latium. Doi dintre urmaşii lui, Romulus şi Remus, vor întemeia mai târziu oraşul Roma. Acest mit al originilor a fost magistral sintetizat de marele poet Vergilius (secolul I î.Hr.) în epopeea Eneida, text devenit o referinţă centrală a ideologiei oficiale a Imperiului în perioada sa de apogeu. Nu altfel s‑au petrecut lucrurile şi cu numeroasele alte popoare şi etnii care au rezultat fie din fărâmiţarea imensului stat roman, fie ca urmare a ocupării Europei de popoarele pe care le numim migratoare. Într‑o anumită epocă a istoriei lor, de regulă în momentul în care au reuşit să întemeieze un stat, noile entităţi etnice, şi anume popoarele romanice (francezi, italieni, spanioli, români etc.), germanice (goţi, vandali, gepizi, longobarzi, franci, anglo-saxoni, bavarezi, thuringieni, alemani, olandezi, danezi, suedezi, norvegieni etc.), slave (bulgari, sârbi, ruşi etc.), fino-ugrici (maghiari, finlandezi etc.) şi‑au ales un nume generic pentru ei şi pentru ţara lor şi au creat un mit care să le explice originile. Finalitatea acestui proces era de a arăta nobleţea şi vechimea neamului respectiv, pentru a justifica şi a legitima, de regulă, dreptul feudal de a stăpâni un teritoriu. O sursă importantă, dacă nu cea mai importantă pentru legitimarea identităţilor etno-politice nou create, a fost repertoriul tradiţional roman al etnonimelor (nume de popoare) şi al horonimelor (nume de ţări, ţinuturi, regiuni etc.). Procesul acesta, extrem de complex, a continuat şi mai târziu, în Renaştere şi în epoca modernă, fiind activ încă şi astăzi, deşi într‑un ritm mai lent. Tradiţiile locale, obişnuinţele vorbitorilor, voinţa factorilor politici sunt doar câţiva din factorii implicaţi în acest proces. Trebuie de asemenea să mai reţinem constatarea că endonimele (numele pe care şi le atribuie un popor sieşi şi ţării sale) sunt, de cele mai multe ori, diferite faţă de exonime (numele cu care poporul respectiv şi ţara lui sunt denumite de alte popoare). Exemplele cele mai cunoscute: Magyarország şi magyar, dar Ungaria şi ungur (sau maghiar, în română), Hungary şi hungarian (în engleză), Ungary şi Ungarisch (în germană), Hongry şi hongrois (în franceză); Deutschland şi Deutsch, dar Germania şi germană (în română), Germany şi german (în engleză), Allemagne şi allemand (în franceză). Dinamica istorică a „cuibului etno-horonimic” român/ România a fost relativ bine studiată şi va constitui, poate, tema unui articol viitor.

Interpretarea corectă a etnonimelor şi a numelor de ţări din epocile mai vechi implică din partea istoricilor colectarea unui material documentar, epigrafic, numismatic sau literar divers, completată de evaluarea critică a acestuia, cu obiectivitate şi printr‑o metodologie multidisciplinară. Lingvistica comparată, dialectologia istorică, etimologia, fonetica istorică, alături de buna cunoaştere a limbilor vechi, sunt doar câteva din disciplinele pe care filologia le pune la dispoziţia istoricului. Ignorarea acestor principii conduce la ipoteze şi „teorii” hazardate, false sau fanteziste, cum sunt cele pe care le discutăm aici. O veche şi abundent atestată confuzie între denumirile Dacus/ Dacia şi Danus/ Dania a devenit un caz clasic de manipulare în scop „patriotic” la unii literaţi români, care vor cu orice chip să vadă prezenţa unor români acolo unde în documentele occidentale se vorbeşte de daci şi de Dacia, înţelegându‑se în mod evident şi explicit danezi şi Danemarca. Unicul argument ar fi acela că, după cum ştie tot românul, nu‑i aşa, Dacia a fost ţara strămoşilor noştri daci, iar noi suntem, în consecinţă, singurii moştenitori legitimi ai acestor nobile denumiri! Ce mai contează contextul istoric în care a fost scris documentul respectiv sau logica elementară! Important este ca românii să fie prezenţi, cu numele de daci, peste tot în istoria medievală, inclusiv, de exemplu, în ciclul de legende medievale legate de figura împăratului franc Carol cel Mare şi în documentele Curiei Papale legate de Cruciade. Cea mai importată consecinţă a acestei proceduri păguboase este, după cum vom vedea mai jos, imposibilitatea de a distinge între referinţele reale la români şi la teritoriile locuite de ei (care apar abia abia în Renaştere şi sunt întrebuinţate distinct de cele referitoare la danezi), precum şi la localizarea regatului lor pe hărţi şi în documente.

Problematica echivalării etnonimice Dacus = Danus, respectiv a celei politico-geografice Dacia = Dania a fost intens dezbătută în istoriografia europeană. O amplă şi documentată monografie pe această temă semnează, recent, eminentul istoric Dan Ioan Mureşan, sub titlul Rex Daciae/ regina Daciae. Contribuţii la studiul ideologiei monarhice daneze la finele evului mediu (studiul este accesibil  online aici). Într‑o foarte sumară sinteză, lucrurile se prezintă astfel: Încă de pe la sfârşitul Antichităţii, istorici de limbă latină precum Orosius (secolul al V‑lea), Jordanes şi Cassiodorus (sec. al VI‑lea) sau Isidor de Sevilla (sec. al VI‑lea - al VII‑lea) au început să denumească prin termenul generic Dacia ţinuturile Scandinaviei sau, uneori, doar ale Danemarcei. Această identificare geo-politică a fost adoptată de papalitate, pentru delimitarea unităţilor ecleziastice ale lumii catolice. Prin sintagme precum regio Dacia, provincia Dacia sau Dania, quae nunc Dacia, funcţionarii Curiei Papale identificau actualele teritorii ale Peninsulei Scandinavice sau, uneori, doar Regatul Danemarcei, care a jucat, multă vreme, un rol hegemonic în regiune. Apogeul acestei echivalări Dacia = Dania se înregistrează în secolul al XV‑lea, când în jurul Regatului Danemarcei se construise o vastă construcţie politică, Uniunea de la Kalmar, care îngloba şi teritoriile de astăzi ale Suediei, Norvegiei, Islandei şi Groenlandei. Documentele emise de cancelariile marilor state din epocă, Franţa, Anglia, Germania, Statul Papal, denumeau acest imperiu nordic prin numele Dacia.

 

Pagină din Liber chronicarum (incunabul din 1493), în care umanistul german Hartmann Schedel (m. 1514) tipăreşte o hartă destul de exactă a Europei din epocă, iar numele Daciei este inscripţionat în dreptul Peninsulei Iutlanda (Danemarca de astăzi).

 

Prin secolul al XIII‑lea, principalele ordine monahale, cel dominican, cel franciscan şi cel benedictin, erau împărţite în secţiuni zonale, una dintre acestea fiind secţiunea dacică (sectio Dacica). În aceeaşi perioadă, pe care o numim Scolastica, în universităţile nou create (Bologna, Pavia, Salamanca, Sorbona, Oxford, Cambridge, Praga etc.), în care, ca şi în Biserică, latina era singura limbă folosită (în ritualul bisericesc, în scrieri, în prelegeri sau predici etc.), studenţii şi magiştrii lor se grupau şi ei, semi-oficial, în asociaţii sau confrerii (sodalitas, communitas, congregatio sau fraternitas) coagulate pe baza regiunii din Europa de unde clericii respectivi proveneau. Astfel, pe lângă o congregatio Germanica sau una Gallica, documentele înregistrează şi o congregatio Dacica. Membrii acestei asociaţii nu aveau nimic de a face cu Dacia carpato-dunăreană, ci se născuseră undeva în spaţiul pe care îl numim astăzi spaţiul scandinav. Unii dintre ei au reuşit să se impună ca magiştri vestiţi în secolul de aur al Scolasticii, al XIII‑lea, numele unor Boethius de Dacia, Johannes de Dacia sau Martinus de Dacia fiind reţinute la loc de cinste în istoriile filosofiei medievale şi scolastice, ca autori reprezentativi ai unor tratate de teorie a limbii, numite „gramatici speculative” sau „despre modurile de semnificare” (grammatica speculativa, de modis significandi). Nu am ştiinţă ca un „specialist” român să fi „cercetat” originile acestor învăţaţi pe plaiurile mioritice, dar timpul încă nu este pierdut, cunoscută fiind abilitatea noastră în a „arde etapele”!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Pesedistul bun, pesedistul rău

Cătălin ONOFREI

Pesedistul bun, pesedistul rău

În viitor, se vor înmulţi cazurile în care înţeleptul Vasile se va contra cu ţăranul Marcel! 

Filmuletul zilei

opinii

Din ce în ce mai buni

Briscan ZARA

Din ce în ce mai buni

Ideea pensionării la 70 de ani mi se pare bună, însă doar ca idee, nu ca lege. Pentru că se ştie faptul că românii sunt extrem de buni la interpretarea oricărui text, fie el biblic, politic sau legislativ, şi vor fi în stare să scoată din asta ceva cu totul şi cu totul diferit decât ce s-a intenţionat, chiar pervers.

Glose la Eminescu

Nicolae TURTUREANU

Glose la Eminescu

* „E ochiul lui/ atotcuprinzător,/ scăldându-ne-n lumină/ preacurată.// Poeţi ce-au fost,/ poeţi ce au să vină,/ traşi pe a poeziei sale roată.”

Eminescu - în vremea lui şi a noastră

Mihai DORIN

Eminescu - în vremea lui şi a noastră

În vremea lui, Eminescu a fost de puţini înţeles, de unii iubit, de mulţi urât. Nimic nou sub soare. Să înţelegi un om care venea din adâncul timpului, de la „izvoarele veşnice” din care, vorba lui Iorga, se nutresc „naţiile şi secolele”, nu era la îndemână decât spiritelor alese. Iar acestea erau puţine, într-un timp anomic, în care regulile le făceau parvenţii, năimiţii, patrioţii de profesie, speculanţii „frazei”, adică ai vorbelor fără duh, învăţate pe de rost, pentru a camufla adevărul vieţii. Cronicarul acelui timp e perceput a fi Caragiale, întrucât râsu-plânsu are mai mare trecere decât tragicul eminescian. Cei doi se întâlnesc însă în pasiunea de a devoala adevărulşi a vitupera impostura.

pulspulspuls

Vizitele de dimineaţă ale lui Mihăiţă care i-au scos din minţi pe procurori

Vizitele de dimineaţă ale lui Mihăiţă care i-au scos din minţi pe procurori

Of, of, că grele vremuri am mai ajuns să trăim la Iaşi, stimaţi telespectatori, încât iote că nu trec două zile şi iar ne năpădesc informaţiile pe surse toate una şi una despre dosarele mai marilor zilei, fie Mihăiţă, fie dom’ Costel. 

Caricatura zilei

City manager

Editia PDF

Bancul zilei

De acum, la internarea în spital pacientii sunt obligati sa aiba: extinctor, trusa de prim ajutor si lanterna (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.