Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VII)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VII)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

În ultimul foileton al acestei serii sunt analizate două „contribuţii“ recente ale unor autori români, marcate de manipularea de tip protocronist a unor documente de istorie medievală europeană.

Acelaşi cunoscut specialist în folcloristică şi etnologie care ne-a furnizat, prin afirmaţiile sale publice, prilejul de a sublinia ridicolul şi nocivitatea a ceea ce am denumit „protocronism remanent“ sau „metamorfoze ale protocronismului“, a publicat relativ recent (Rom. lit., nr. 27/ 2020) un articol intitulat Baldovinos, un principe dac între cei 12 paladini ai lui Carol cel Mare. După cum se vede şi din titlu, autorul intenţionează să dovedească prezenţa efectivă a unui principe „dac“, adică român, printre eroii literari al legendelor medievale legate de figura lui Carol cel Mare, împărat al francilor, şi a lui Roland, eroul central al acestor legende. Pe baza unor fapte istorice petrecute în secolul al VIII-lea, în care cavalerii europeni conduşi de Roland s-au confruntat în Spania cu maurii năvălitori, s-a dezvoltat ulterior, în mai multe literaturi europene (franceză, spaniolă, italiană, catalană, germană, daneză, suedeză, islandeză etc.) o serie de creaţii poetico-eroice, care au circulat intens de-a lungul secolelor.

Identificat în texte drept dac şi presupus de autorul nostru a proveni din teritoriile româneşti ale vechii Dacii carpato-dunărene, cavalerul respectiv apare cu această determinare „naţională“ doar în unele dintre multiplele variante ale poemului, în majoritatea textelor, „naţionalitatea“ eroului fiind daneză. Purtând un vechi şi foarte răspândit nume germanic (dan./norv./sued. Baldvin, germ. Baldwin, franc. Baudoin, engl. Baldwin, ital./span. Baldovino/Balduino, lat. Baldovinus), eroul nu avea cum să fie dac în sensul de „român“, din două motive esenţiale. Mai întâi, la vremea respectivă, adică la jumătatea secolului al VIII-lea, poporul român, ca şi majoritatea celorlalte popoare europene, nu îşi căpătase încă un profil etnico-politic distinct. În al doilea rând, limitele estice ale Imperiului Carolingian atingeau teritoriile actuale ale Austriei şi nu ajungeau deci până în Dacia carpatică. Desigur, acest anacronism nu trebuie interpretat cu rigiditate. Poemul respectiv se poate referi, în principiu, şi la epoci mult ulterioare, reflectând realităţi din secolele când textele au fost redactate. Numai că nu există nici un argument credibil în această privinţă.

După ce relatează detaliat conţinutul narativ al mai multor variante, recunoscând expressis verbis că mai peste tot, în texte, „patria“ lui Baldovinus este Danemarca, autorul nostru trage concluzia, care fusese, de fapt şi premisa, recte convingerea, sa: Baldovin este dac, adică român, iar lucrul acesta trebuie să ne bucure dacă suntem patrioţi. Iată, în toată „splendoarea“ ei, această pledoarie şubredă şi ilogică, dar plină de înaripate accente protocroniste:

„Prin urmare, Ogier rex Dacie este un tip literar de dac, respectiv de român, poate singurul tip de român prezent în literatura secolelor XI-XIII. Nu ştim dacă tipul literar a avut şi un corespondent în realitatea istorică, dar, cum tradiţiile nu apar din nimic, teoretic n-ar trebui exclusă această posibilitate. Mai mult, avem dreptul să-l revendicăm, nu din raţiuni de orgoliu naţional, ci pentru că aşa rezultă din Pseudo-Turpin şi din alte opere literare medievale. (Autorul prezentului articol nu poate să nu remarce faptul că cea dintâi menţiune a folclorului românesc se află în opera lui Pseudo-Turpin. Şi poate că nici asta nu e o simplă fantezie literară.) (…) În ele şi.e. unele din textele respectiveţ dăinuie amintirea regelui dac şi a Daciei, ţara care - iată - continua să aparţină romanităţii şi după părăsirea ei de către împăratul Aurelian. Poemele spaniole şi portugheze au răspândit în lumea hispanică imaginea Daciei, a regelui ei şi a succesorului la tronul acestuia, ucis mişeleşte.“ Poate ca un fel de delimitare a redacţiei faţă de enormităţile spuse de colaboratorul ei, prestigioasa revistă bucureşteană publică într-un număr ulterior articolul Dacii şi danii, în care profesorul Ştefan Cazimir se referă în mod direct la confuzia istorică despre care discutăm şi observă cu justeţe că „a încerca să percepi, la începutul mileniului III, ecoul tainic al unor legende medievale nu seamănă deloc a demers ştiinţific“ (Rom. lit., nr. 36/2020). Postura pe care profesorul Cazimir, cu gentileţea care îl caracterizează, o sugerează doar, poate fi desemnată cel mai clar şi mai adecvat printr-un singur cuvânt: impostură.

Voi prezenta succint în final un caz care, după părerea mea, depăşeşte limitele protocronismului „sincer“ şi ale imposturii involuntare, frizând pur şi simplu frauda intelectuală. În februarie 2017, într-o publicaţie clujeană, Alexandru Simon anunţă triumfalist, nici mai mult, nici mai puţin că, „la 27 februarie 1489, Ştefan cel Mare era Regele Daciei“. Senzaţionala idee este reluată de autor în mod repetat, cu multă obstinaţie şi cu o „argumentaţie“ bogată. Ultima dată, insustenabila „teorie“ este susţinută într-un volum intitulat Re de Dacia. Un proiect de la sfârșitul Evului Mediu, publicat în 2018 la Cluj-Napoca. În mod inexplicabil, numele prestigiosului istoric Ioan Aurel Pop apare pe copertă în calitate de coautor al acestei cărţi, alături de cel al lui Alexandru Simon. De câţiva ani de zile, tânărul istoric clujean se străduieşte să ne convingă, nici mai mult, nici mai puţin, că voievodul moldovean Ştefan cel Mare a purtat titulatura de „rege al Daciei“, jucând în consecinţă un rol extrem de important pe eşichierul politic european al secolului al XV-lea, în contact direct cu împăratul german şi dogele Veneţiei, cu regii Ungariei, şi ai Poloniei, cu Papalitatea şi alţi factori de putere ai epocii. La această concluzie senzaţională care, dacă ar fi adevărată, ar fi trebuit să conducă la rescrierea integrală a istoriei vechi a României, autorul ajunge printr-o interpretare forţată a unui document cifrat emis de „serviciile secrete“ ale ducelui de Milano, din anul 1489. Este vorba despre o listă în care sunt menţionaţi principalii monarhi ai Europei vremii, cu titlurile lor, dară fără numele propriu-zis. Alături de regii Ungariei, ai Poloniei şi Boemiei, este menţionat şi un re de Dacia, fără nici o altă menţiune. În lumina informaţiilor furnizate în foiletonul din numărul de săptămâna trecută, este absolut indubitabil că personajul politic la care, în documentul citat, se face referire prin titlul re de Dacia nu poate fi decât unul dintre regii Danemarcei, importanţi actori politic pe eşichierul european al epocii, de-a lungul întregului secol. De altfel, numeroasele documente în limbile latină şi italiană reproduse de Dan Ioan Mureşan, în volumul Rex Daciae/ regina Daciae. Contribuţii la studiul ideologiei monarhice daneze la finele evului mediu, relatează pe larg şi din abundenţă despre acţiunile suveranilor danezi, inclusiv periplurile lor europene şi contactele cu ceilalţi factori de putere ai vremii. Citez doar un pasaj cât se poate de explicit: „…conducendoli per li reami di Dacia, cioè Svezia, Dacia e Norvega, pur tutti sotoposti al re di Dacia“.

Mai grav este că buna credinţă a cititorului neavizat poate fi înşelată prin evocarea în context a unor evenimente reale şi bine cunoscute, în care marele voievod al Moldovei a fost implicat în cadrul relaţiilor sale speciale cu regii Poloniei sau cu Matias Corvinul, regele Ungariei. Pe baza acestei interpretări abuzive şi în cea mai bună „tradiţie“ mesianic-naţionalistă a discursului protocronist oficial în anii ’70-’80 ai secolului trecut, dl. Alexandru Simon formulează evaluări precum următoarele: „Dacii şi Dacia nu erau străini de Răsăritul Europei cu ai săi valahi.“, sau: „Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renaşterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor.“, sau: „Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia («regele Daciei»).“, sau, apoteotic (sublinierile aparţin autorului): „S-a spus că ideea Daciei s-a născut prin Sigismund Báthory, Mihai Viteazul rezumându-se ulterior la «a-l plagia». Dacia se născuse cu un veac mai înainte prin crăişorii valahilor, Matia Corvin şi Ştefan al III-lea cel Mare.“

Sapienti satis est.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Pesedistul bun, pesedistul rău

Cătălin ONOFREI

Pesedistul bun, pesedistul rău

În viitor, se vor înmulţi cazurile în care înţeleptul Vasile se va contra cu ţăranul Marcel! 

Filmuletul zilei

opinii

Din ce în ce mai buni

Briscan ZARA

Din ce în ce mai buni

Ideea pensionării la 70 de ani mi se pare bună, însă doar ca idee, nu ca lege. Pentru că se ştie faptul că românii sunt extrem de buni la interpretarea oricărui text, fie el biblic, politic sau legislativ, şi vor fi în stare să scoată din asta ceva cu totul şi cu totul diferit decât ce s-a intenţionat, chiar pervers.

Glose la Eminescu

Nicolae TURTUREANU

Glose la Eminescu

* „E ochiul lui/ atotcuprinzător,/ scăldându-ne-n lumină/ preacurată.// Poeţi ce-au fost,/ poeţi ce au să vină,/ traşi pe a poeziei sale roată.”

Eminescu - în vremea lui şi a noastră

Mihai DORIN

Eminescu - în vremea lui şi a noastră

În vremea lui, Eminescu a fost de puţini înţeles, de unii iubit, de mulţi urât. Nimic nou sub soare. Să înţelegi un om care venea din adâncul timpului, de la „izvoarele veşnice” din care, vorba lui Iorga, se nutresc „naţiile şi secolele”, nu era la îndemână decât spiritelor alese. Iar acestea erau puţine, într-un timp anomic, în care regulile le făceau parvenţii, năimiţii, patrioţii de profesie, speculanţii „frazei”, adică ai vorbelor fără duh, învăţate pe de rost, pentru a camufla adevărul vieţii. Cronicarul acelui timp e perceput a fi Caragiale, întrucât râsu-plânsu are mai mare trecere decât tragicul eminescian. Cei doi se întâlnesc însă în pasiunea de a devoala adevărulşi a vitupera impostura.

pulspulspuls

Vizitele de dimineaţă ale lui Mihăiţă care i-au scos din minţi pe procurori

Vizitele de dimineaţă ale lui Mihăiţă care i-au scos din minţi pe procurori

Of, of, că grele vremuri am mai ajuns să trăim la Iaşi, stimaţi telespectatori, încât iote că nu trec două zile şi iar ne năpădesc informaţiile pe surse toate una şi una despre dosarele mai marilor zilei, fie Mihăiţă, fie dom’ Costel. 

Caricatura zilei

City manager

Editia PDF

Bancul zilei

De acum, la internarea în spital pacientii sunt obligati sa aiba: extinctor, trusa de prim ajutor si lanterna (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.