Ceea ce la postmoderniştii ultimelor decenii ale secolului XX era perspectivă fragmentară şi naraţiune segmentată devine - la prozatorii actuali - arhitectură organică, îmbinată pe tiparele clasicizante ale realismului tîrziu. Povestea a căpătat consistenţă, indiciu clar că romanul, chiar în epoca „descentralizărilor”, nu poate renunţa la funcţia sa primordială, aceea de a istorisi. Jeffrey Eugenides (n. 1960), Jonathan Franzen (n. 1959) şi Donna Tartt (n. 1963) sînt, probabil, reprezentanţii cei mai importanţi ai noului val, construindu-şi succesul pe amintita abilitate de a alcătui o „istorie” semnificantă, cu început, mijloc şi sfîrşit.

Eugenides e descendentul unei familii de emigranţi greci din Detroit, fiind cunoscut, în principal, pentru două romane, Sinuciderea fecioarelor/The Virgin Suicides (1993) şi Middlesex/Middlesex (2002), ambele apărute, în traduceri româneşti, la Polirom. În pauza, de aproape zece ani, dintre opere, scriitorul (deţinător al unui MA în literatură engleză la Stanford University) a publicat povestiri, preocupările lui centrale situîndu-se acolo, ca şi în romane, în aria psihologiei identitare a celui dislocat. Middlesex poate fi citit ca saga unei familii de emigranţi greci, cu trei generaţii de protagonişti. Avem, mai întîi, „părinţii fondatori”, Eleutherios (Lefty) şi Desdemona Stephanides, doi fraţi care îşi părăsesc ţinuturile elene natale (ocupate de turci), pentru un nou destin în America. Întîmplarea (studiată în regim de fatalitate eschiliană sau sofocliană) - proiectată însă şi pe mutaţiile hormonale inversate, patologice, ale eroilor - face ca Lefty şi Desdemona să dezvolte o atracţie incestuoasă unul faţă de celălalt, finalizată cu o căsătorie neobişnuită, pe puntea vasului ce-i transportă peste Atlantic.

Legătura de sînge dintre soţi (ascunsă cu cerbicie în Statele Unite) nu îi împiedică pe protagonişti, într-o fază iniţială, să dea naştere unor copii sănătoşi, Milton şi Zoë (a doua generaţie de greci americani). Milton se căsătoreşte, în linia automatismului ancestral maladiv, cu vara sa primară, Theodora (Tessie), concepînd cea de-a treia serie de Stephanides în America, formată dintr-un băiat şi o fată (devenită mai apoi... băiat). Ace(a)sta din urmă, Calliope (mai tîrziu, Cal), naratoarea/naratorul textului, este, cu adevărat, receptoarea/receptorul „blestemului” originar, al combinaţiei defectuoase de ADN identic (provenit din consangvinizare), suferind de „sindromul deficitului de 5-alfa-reductază” ori, mai pe scurt, de hermafroditism. În Calliope se răsfrînge pedeapsa păcatului arhetipal, asemenea unei profeţii (fatidice) de oracol olimpian. Tragedia ei/lui se consumă pe falia implacabilităţii destinului (o fatum malus), întocmai ca la Oedip al lui Sofocle.

În pofida fatalităţii biologice, naratoarea/naratorul îşi proiectează drama pe un fundal jocular, lipsit de sentenţiozitatea scrierilor tragice. Iată cum arată, de pildă, „istoria” familiei lui Cal(lie), la o perspectivă succintă, dar cuprinzătoare: „Deci să recapitulăm. Sourmelina Zizmo nu era numai verişoara bunicilor mei. Era şi bunica mea. Tatăl meu era nepotul propriei sale mame (şi al propriului său tată). Pe lîngă faptul că-mi erau bunici, Desdemona şi Lefty îmi erau şi unchi şi mătuşă. Părinţii mei aveau să-mi fie veri de-ai doilea, iar fretele meu avea să-mi fie văr de-al treilea şi frate”.

O celulă închisă şi conservatoare aşadar lumea emigranţilor greci, localizată în „Middlesex” (punct geografic unde se desfăşoară naraţiunea, însă şi metaforă a dublei condiţii sexuale a personajului principal). În paralelismele simbolice găsim arta lui Eugenides. Middlesex e un roman despre „sinele” în descompunere al protagonistei, dar metafora cuprinde şi destinul colectiv, al comunităţii ca atare. Eugenides explorează, în fond, procesul de disoluţie a Lumii Vechi în Lumea Nouă. Pretextul unei astfel de analize de fineţe îl constituie, surprinzător, drama fetiţei care devine băiat.