Mi-am îngropat pisica în curte, lângă o tufă de trandafiri. Un gând teribil m-a răvășit apoi

Si, totuși, urmărind ultimele ore din viața motanului meu Iuri, care se zbătea între viață și moarte, într-o suferință continuă, insuportabilă pentru mine, am simțit , atunci când și-a dat sfârșitul, pentru prima oară atât de profund, dureros de profund, secretul vieții, secretul  celor vii. Secretul era însăși moartea, nu sufletul, nu trupul, căci trupul, ca și sufletul, era de acum la cheremul ei.

Preceptele biblice ne lasă să înțelegem că, după moarte, un animal luat din existență se pierde în neant, pur și simplu. Nu are parte de viața veșnică.  M-am gândit la asta, încă aflată în șoc, în timp ce-l îngropam în curte, lângă o tufă de trandafiri, și mi-am dat seama cât de înfricoșător este, animalele nu au un Rai al lor, nu au o Judecată de apoi unde Creatorul să țină cont de rugăciunile noastre, de iubirea lor pentru noi sau de faptele lor bune. Ne atașăm de ele, investim în dragostea și întreținerea lor, iar apoi, după moarte, toate acestea se estompează într-o uitare veșnică, rămânând să ne confruntăm cu suferința provocată de moartea lor teribilă.

Puterea morții se dovedește a fi mai puternică decât iubirea din ochii lor unici, pătrunzători, decât dorința noastră ca ei să poată trăi veșnic sau, după moarte, să-și ridice sufletul la cer. Apoi, da, ne confruntăm  cu durerea singurătății. Și ce mângâiere putem găsi? Niciuna, cel mai bun prieten al nostru, cel care ne aștepta mereu în fața ușii când ne  întoarceam acasă, a plecat definitiv și nu știm unde! Dacă aceasta ar fi o persoană, atunci am putea gândi că sufletul lui este veșnic, că, prin credința lui și iubirea de Dumnezeu,  va primi viața veșnică, dar acesta nu este o persoană, e un animal, supus nu credinței, nu speranței, ci  suferinței trupești.

Practic, aflăm că, în cazul lor, odată cu trupul lor moare și sufletul.  Și abia când înțelegi asta, începi să simți ce binecuvântare este atunci când un animal  este în apropierea ta, înțelegi cât de înfricoșător este să accepți  inexistența  în care prietenul tău necuvântător tocmai a intrat, înțelegi cât de mult câștigăm din faptul că cineva, altfel construit decât noi, trăiește lângă noi și cât de gol este locul atunci când nu mai există. Practic, înțelegi mai bine că ai fost singurul scop al existenței acestui prieten peste care se va așeza, după plecarea lui, uitarea veșnică a universului. Și, poate că acesta este un fapt pentru care suferim atât de mult, prietenul nostru cel mai bun nu are parte de promisiunile pe care noi, oamenii, le primim de mii de ani din partea divinității, deși, suntem conștienți că ar merita, uneori, mai mult decât merită ființa umană.

Totul este făcut pentru noi, pentru a le trăi pe toate – bucurie și tristețe, viață și moarte. Moartea animalelor noastre de companie pare un fel de sacrificiu pe care ele îl fac pentru noi, conform deciziei Creatorului, acela ca animalele, cum ni se spune în Vechiul Testament,  trebuiesc sacrificate, pentru ca, astfel,  să cunoaștem durerea pierderii, să ne străduim să fim mai buni sau, poate, cine știe?, să fim smeriți sau iertați.  Și moartea lor nu este în zadar, chiar dacă  unii nu sunt capabili să o aprecieze. „Era doar o pisică sau era doar un hamster, ce atâtea lacrimi,  doar nu-ți era rudă!” Dumnezeu, mi-a spus un preot în vârstă, face totul pentru mântuirea noastră, atât bucuria, cât și tristețea servesc unui singur lucru – cauza mântuirii sufletului omenesc nemuritor. Prin urmare, dacă ar trebui să interpretăm asta,  suferința pe care o lasă moartea lor ne-ar aduce nouă iertarea. Și, poate, din acest motiv, moartea lor este un sacrificiu imens, de care nu toți suntem conștienți. dar inconștient reacționăm ca atare: experimentăm furie și vinovăție profundă pentru tot ce i s-a întâmplat.

Dintr-o perspectivă psihosintetică, furia și vinovăția apar din așteptările nesatisfăcute față de ceilalți și de sine. Un martor al unei morți violente a unui animal, de exemplu, va spune că „ar fi trebuit” să evite situația sau să se comporte diferit pentru a preveni  moartea animalului său. Mânia față de situația scăpată de sub control se transformă în furie față de sine și duce la autoînvinovățire intensă. Judecătorul nostru interior nu face întotdeauna distincția între real și imaginar și prin urmare, într-un anumit sens, suntem cu toții sortiți să fim vinovați și să suferim chiar dacă am făcut adeseori totul pentru a ne salva animalul de la moarte.

Ne creăm, de exemplu, imaginea ideală a omului salvator, iar, apoi, ne îngrijorăm că nu putem fi la înălțimea ei, considerând asta aproape ca pe un eșec moral: „Sunt vinovat că nu l-am dus la un consult.”, „puteam să-l salvez dacă nu-l lăsam în curte în acea dimineață” . S-ar putea să te simți vinovat că nu i-ai oferit animalului tău cea mai bună mâncare. Ai putea crede că nu ar fi murit dacă l-ai fi dus mai devreme la cabinetul veterinar. Sau să te blamezi că ai făcut-o, cum am făcut-o eu, lasându-l, după cum am crezut, pe mâna unui medic incompetent. „Acasă, mi-am spus atunci, revoltată, ar fi avut parte de o îngrijire mai bună”.

Dacă animalul tău de companie ar fi fost eutanasiat, s-ar putea să crezi că ar fi trebuit să aștepți mai mult înainte de a te hotărî să faci eutanasierea sau că ar fi trebuit să iei acea decizie mai devreme, dacă el a suferit. Vinovăția este un răspuns normal la moartea unui animal de companie. Așa se manifestă reacția defensivă a psihicului unei persoane, care nu poate recunoaște propria neputință în  imposibilitatea de a schimba ceea ce s-a întâmplat cu ființa pe care a iubit-o. Când se simte vinovată pentru un motiv nejustificat, în cazul de față faptul că nu a putut salva din suferință animalul de companie, o persoană suferă de fapt din cauza neputinței sale. Furie, regret, vinovăție, disperare, tristețe adusă până în pragul depresiei.

În imaginarul colectiv, animalele se bucură de un halou al inocenței, lipsit de orice intenții rele în comparație cu omul, această excepție a naturii în contact doar cu conștiința lui și capabilă de cele mai mari cruzimi. Există întotdeauna pentru noi acest aspect copleșitor al animalului care nu posedă nimic, cu excepția vieții sale în care doar noi îi suntem alături, noi suntem singura lui alinare, singurul lui scop exisențial.  Există această generozitate sufletească imensă a animalului, trăind  fiecare clipă fără să ne  ceară mai mult, fără să aștepte mai mult de la noi  în  realitatea lui de a fi, fără toată falsitatea și ipocrizia pe care noi, oamenii, o adăugăm la felul nostru de a exista. Acesta este motivul pentru care suferința animalelor, ca și moartea lor, ne ating sufletul atât de mult.

De multe ori ne ating mai mult decât ne-ar atinge suferința și moartea unei cunoștințe, rude, vecin. Eckerd afima că  cel mai important factor care stabilește intensitatea doliului este gradul de atașament față de animalul de companie.  Pentru unele persoane, animalele devin parte din familie și se  pot substitui unui partener sau chiar unui copil. În atare condiții, doliul după animale este la fel de profund și dureros ca cel după un membru al familiei.

Iar suferința lor, a celor atât de apropiați nouă,  cu care am împărțit  bucurii și tristeți ani de zile alături, o dezvoltă pe a noastră. Evenimentul care ne-a adus durere este deja în trecut, dar îl purtăm în memorie  zile și săptămâni  lungi,  chiar ani, cufundându-ne, atunci cînd îl reactualizăm,  în chinuri sufletești . De ce continuăm să prețuim amintirile deprimante? De ce păstrăm încă neatins locul în care animalul nostru de companie dormea? De ce păstrăm încă împrăștiate prin casă jucăriile lui? Păturica cu care îl înveleam, acolo, în dulapul nostru cu haine?  În primul rând, este posibil să nu fi avut încă timp să înțelegem ce a vrut să ne învețe această perioadă din viața noastră. Un prieten, auzind că micul meu amic patruped a plecat în neant, încercând să mă consoleze în felul lui, mi-a spus că ar trebui să țin cont de faptul că  suferința este, de fapt,  un marker. Unul ce indică faptul că ăncepem să trăim împotriva valorilor noastre, ba chiar a propriei noastre vieți. Acesta nu este un curs motivațional sau un citat dintr-un înțelept.

Să ne gândim la ceea ce a spus prietenul: suferim când nu vrem să acceptăm ceva care nu a mers conform planului . Dar o viață, pur și simplu, nu poate merge întotdeauna conform planului și trebuie să fim pe deplin conștienți de asta.  Cum nu pot merge relațiile noastre în atare condiții, chiar dacă dorim ca ele să fie nemuritoare. Ne despărțim nu doar de animalele de companie, ci, în primul rînd, de oameni apropiați, de membri familiei, de părinți și, uneori, din nefericire, chiar de copii. Prin urmare, suferința este o provocare care ne cheamă să găsim niveluri mai profunde de  înțelegere a evenimentelor pe care le trăim și, implicit, în noi înșine. Iar suferința prelungită nu va mai permite întoarcerea noastră în întregime  la valorile și viața pe care trebuie s-o trăim, la proiectele și dorințele noastre, rămânând ancorați într-o poveste care a luat de mult timp sfârșit și care nu va mai reîncepe, dacă se va putea întâmpla asta, niciodată la fel.

Pe de altă parte, majoritatea oamenilor învață să-și estompeze durerea, prin comunicare cu cei din jur, alții   o crează  în mod intenționat chiar și atunci când nu mai este nevoie de ea . Ce vreau să spun? Există un termen „folie à deux” ,  de care fac uz aici.  Se folosește atunci când două sau mai multe persoane apropiate trăiesc aceiași iluzie. Această expresie este raportată la  îndrăgostiți, cu cât sunt mai multe lacrimi și suferință,  cu atât  mai mult, cred ei, dragostea lor este mai puternică. Desigur, eronat. Aceea nu e dragoste, ci dependență. Cam așa se întâmplă și în cazul celor care continuă să păstreze amintiri ce le provoacă chinuri sufletești. Cred că pot  stabili o legătură  cu cel plecat definitiv prin durere, suferință continuă și lacrimi,  ignorând faptul că amintirile pot readuce, dacă sunt bine gestionate,  în prezent,  bucuria clipelor petrecute împreună, a vieții trăite cu folos și a unei relații care va rămâne undeva în memoria noastră afectivă drept un etalon al iubirii și prieteniei.

Vreau să ne  reamintim că nu suntem zei . Deși ne-am  dori, desigur. A controla totul, a asigura totul, a aranja viața și moartea, a înșela moartea însăși este imposibil.  S-ar putea să facem greșeli în îngrijirea  unui animal de companie, s-ar putea să pierdem primele lui semne de boală luați de vârtejul lumii în care trăim, s-ar putea să nu-i putem oferi chiar totul, așa cum o fac, probabil, alții  – toate acestea nu înseamnă că nu-l iubim. Medicii veterinari au spus că sănătatea animalelor este determinată de toți aceiași factori  care influențează și sănătatea oamenilor: ereditatea, caracteristicile reacției la stres, sensibilitatea la anumite componente din hrană, mediul poluant în care trăiește etc.  O pisicuță  poate mânca exclusiv Whiskas și poate trăi sănătos timp de 15 ani, în timp ce alta poate mânca un singur pliculeț de Whiskas și poate muri din cauza lui. La fel este și cu oamenii – unii beau până la 70 de ani și nu au nici o problemă majoră de sănătate, în timp ce alții mor tineri  făcând infarct,  după ce au consumat o singură cutie de băutură energizantă.

Orice s-ar întâmpla, ar trebui să ne reamintim că animalele noastre de companie au trăit o viață fericită, în dragoste și îngrijire. Și știau că sunt iubite de noi. Ochii lor unici, pătrunzători ne-au spus-o de fiecare dată. Dar ele, ca și noi, nu sunt veșnice. Ne-au învățat acest lucru adeseori, având atâta înțelepciune, draagoste  și răbdare cu noi.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

 

Publicitate și alte recomandări video