Deşi istoria nu prea mai este punctul forte al generaţiilor tinere, în ceea ce mă priveşte întotdeauna am fost mândru că în urmă cu 156 de ani a existat o zi de 24 ianuarie. Consider că niciun interviu tip sondaj de stradă nu ar trebui să prindă pe picior greşit vreun român căruia i se pune întrebarea: “Ce sarbatorim la 24 ianuarie?”. 

Am constatat încă de dimineaţă că a început asaltul imaginilor tricolore şi a portretelor lui Cuza. La tv sau pe facebook, toata lumea se simte datoare să demonstreze că nu a uitat de Ziua Unirii.

Aşadar, ce se întâmpla de fapt la 24 ianuarie 1859? Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Ţării Româneşti la presiunea poporului, după ce la începutul aceleiaşi luni fusese ales domn în Moldova. Condiţiile prielnice pentru o asemenea dublă alegere fuseseră însă create anterior, mai exact, odată cu mişcările de la 1848, când printre altele se începea unificarea vamală prin desfiinţarea Vămii din Foşcani. Ulterior situaţia politică în Europa s-a dovedit  favorabilă. Puterile vestice aveau nevoie de un punct de sprijin împotriva Rusiei şi Austro-Ungariei. Paradoxal, mai greu de convins au fost moldovenii, aici existând un puternic curent ce se împotrivea unirii, pornind de la temerea decăderii Iaşiului în cazul mutării capitalei la Bucureşti.

Totuşi, în urma Convenţiei de la Paris din 1858 puterile europene acceptau o  unire formală a principatelor, care urmau să aibă guverne diferite şi unele instituţii comune. Numirea lui Cuza ca domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească a fost practic o găselniţă tehnică, prin care românii forţau prevederile Convenţiei, realizând o unire personală. La acel moment, atât Austria cât şi Imperiul Otoman au reacţionat imediat, dar au dat ocazia diplomaţiei române să îşi trăiască perioada de glorie, finalizată tot la Paris cu recunoaşterea internaţională.

Abia apoi a început procesul de unire propriu-zis. Unitatea politică şi instituţională, reuşindu-se în 1862 prin unificarea Parlamentului şi Guvernului. Totuşi, denumirea de România şi o constituţie am avut abia în 1866, după abdicarea lui Cuza şi urcarea pe tron a principelui Carol I.

Cum nici Roma nu a fost construită într-o singură zi, nici Unirea nu s-a realizat cu efortul unui singur om. De fapt, pentru ţara noastră orice unire, mică sau mare, a fost întotdeauna opera aceluiaşi personaj colectiv: românii. Aşa că m-aş bucura să-i văd pe românii noştri, indiferent unde se află, strânşi într-o mare Horă a Unirii, a oamenilor pentru oameni, egali în dragostea lor pentru ceea ce noi numim, România.

La mulţi ani, români! La mulţi ani, unire!

Ing.dr.ec Traian Dobre