Micile insule fără verdeață din poezia lui Vlad Alui Gheorghe

Pe Vlad Alui Gheorghe, autorul volumelor „fratele mut, la nord apa e curată”, „Disco 2000” și al recentului volum de poezii intitulat „Mici insule fără verdeață”, Ed. Tracus Arte, 2024, îl cunosc de când era „atâtica”. Ba chiar mai mic de „atâtica”. Era atât de mic, încât îi ajungea lui taică-său până la genunchi, poate nici acolo. Cel puțin asta e impresia pe care mi-a lăsat-o. Acum Vlad a crescut atât de mult, încât atunci când intră în casă, creștetul lui aproape că atinge tavanul. Dar în ciuda înălțimii sale, sensibilitatea lui e cea a unui copil care încearcă să înțeleagă, învățând din propriile-i impulsuri, greșeli, minunățiile de neînțeles și tainele de nepătruns ale sufletelor și lucrurilor ce dau sens acestei lumi.

L-am cunoscut pe la mijlocul anilor 1990, când veneam în fiecare vară, în iulie sau august, eu și soția mea Cristina, împreună cu copiii noștri, Andrei și Larissa, la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” din Neptun. În fiecare vară ne întâlneam acolo, pe terasă, dar și pe micuța plajă ce se micșora în fiecare an, cu poetul Adrian Alui Gheorghe, cu doamna Carolina, soția lui, și bineînțeles cu micuțul lor Vlad, care se juca în nisip cu găletușa.

Țin minte că la sfârșitul unei splendide zile de plajă, în timp ce eu mai înotam în mare, profitând de liniștea pe care ți-o conferă căderea serii, străbătând distanța ce separă Golful Francezului de gardul Vilei Prezidențiale, micuții noștri, înarmați cu lopățele, încercau să-l îngroape în nisip pe poetul Adrian Alui Gheorghe, un munte de om, făcând o gălăgie infernală.

Când am ieșit din mare, deasupra poetului se înălța o piramidă de nisip, pe care copiii noștri o împodobeau cu scoici, cutii de bere, panglici, pănglicuțe și alge marine. La un capăt al piramidei, ieșeau picioarele poetului cu degetele răsfirate spre orizont, la celălalt, capul său, ce semăna cu Sfinxul.

La un moment dat, umplându-și găletușele cu apa sărată din valurile ce se rostogoleau spre țărm, micii constructori s-au urcat deasupra movilei de nisip și au început să danseze, vărsându-și găletușele pe burta poetului. Și atunci Sfinxul Adrian, care stătuse nemișcat, îndurând toate chinurile, s-a trezit din adormire și-a ridicat bustul, scuturându-și brațele de nisip, în timp ce piramida, cu tot cu constructorii ei și fluturii de nisip ce roiau în jurul său, s-a risipit în pragul serii, rostogolindu-se în valuri.

…După ce se întuneca, făceam câte un mic foc de tabără, în jurul căruia se adunau și alți nenumărați colegi de breaslă. Iar noaptea, participam la câte o chermeză: amfitrion era poetul Gabriel Stănescu (slăvit fie-i numele în veci de veci), care venea la Neptun în fiecare vară din America, și ne aduna în jurul mesei lui. Se scula în zorii zilei și pleca la pescuit de calcani și de guvizi. Îl cunoșteau mai toți pescarii. De la masa noastră nu lipsea peștele fript pe grătar și mititeii stropiți din belșug cu bere și vin de Jidvei.

În alte veri, crescând un pic, copii noștri se jucau singuri, îngropându-și pe rând trupurile bronzate în nisip. (În arhiva sa, Larissa păstrează câteva fotografii insolite de la acele întâlniri.)

Cât timp a trecut de atunci, Dumnezeule Mic și Dumnezeule Mare, cât timp!

Și ce minunat a fost totul!

Nu degeaba mă învăluie, azi, amintirile după serile petrecute pe țărmul Mării Negre, în compania multor scriitori, a celor pe care îi mai văd din când în când, dar și a celor care au plecat de mult din această lume spre un țărm ceva mai liniștit.

…Găsind zilele acestea în poștă volumul de versuri al lui Vlad, „Mici insule fără verdeață”, mi-am amintit de acele seri și nopți petrecute la Neptun, și am asemănat în mintea mea insulele din cartea lui Vlad cu miniaturalele dune de nisip pline de scoici pe care dimineața copiii le nivelau cu piciorul..

Ce timpuri!

Eram atunci încă tineri și frumoși și mult mai uniți decât am fost vreodată…

În fine, las nostalgiile la o parte și deschid volumul primit prin poștă.

…Vlad Alui Gheorghe e un poet al gesturilor. Al gesturilor ce se opresc pe undeva la mijlocul drumului, descriind stări și lucruri aflate în suspensie: „Întinzi mâna să atingi/ pervazul rece/ și te oprești undeva/ pentru că nu poți duce/ nimic până la capăt,// așa că arată-mi pe hartă cu/ degetul un loc/ și acolo te voi duce/ în ziua în care curierii nu au să mai vină”.

Finalul poemului e unul deprimant, care nu lasă să pătrundă în suflet nici o rază de speranță: arată-mi cu degetul pe hartă un loc și eu te voi duce acolo „într-o zi în care curierii n-o să mai vină”, adică într-o zi în care legăturile dintre tine și lume se vor rupe, arată-mi și te voi duce pe o insulă fără verdeață…

Acesta e crezul artistic și firul călăuzitor al poeziilor lui Vlad Alui Gheorghe.

Dar iată cât de delicat e articulat și un alt poem, având ca temă despărțirea: „cele mai triste mâini cară sacoșe și genți/ dintr-un apartament/ în care totul era bine// cele mai triste mâini umplu câteva mașini de/ bagaje și le cară opt-zece etaje în/ altă parte de oraș// și după e liniște,/ și până când se desprind cu milă fermoarele mai e/ vreme de o pauză în care au timp/ străzile să vadă care și unde/ a greșit mai mult.”

În spatele acestui scurt poem se întrezărește un întreg roman de dragoste, cu împăcări și despărțiri, cu tatonări și trăiri împinse spre dramă, dar și spre farsă tragică. Nimic nu e așa cum ar fi trebuit să fie. Înarmat cu un zâmbet melancolic, consolator, poetul își trece în revistă insulele sale de singurătate unde, nu de mult, înfloreau tandrețea și fericirea. Fiecare din ele seamănă acum cu o gheenă de reciclare a sentimentelor trecute. În mijlocul acestor insule găsim urne cu cenușa dureroasă a aducerilor aminte.

Poeziile lui Vlad Alui Gherghe sunt alcătuite din plinuri și goluri. Din tăceri și imagini suprapuse. Golurile și tăcerile nu apar întâmplător. Ele ascund înlăuntru lucruri care nu au fost sau nu au putut fi rostite. Probabil că golurile sunt mai dureroase decât întâmplările expuse. Poetul a avut suficientă delicatețe pentru a nu le umple. Le putem însă umple noi cu propriile noastre trăiri și experiențe suspendate în aer.

Volumul lui Vlad te îndeamnă la un remember, pe cât de melancolic, pe atât de dureros, în care îngândurarea și singurătatea acoperă ca o ceață purpurie locul unde, nu de mult, a strălucit iubirea: „primele dimineți singur acasă, soarele nu/ mai face din ochi,/ se lungește cât poate peste niște nori aduși/ astă vară de la mare,/ și face fix cât trebuie la aeroport ca să decoleze/ aeronavele”. Acesta e, într-un fel, deznodământul, însă deznodământul nu se oprește aici, căci: „primele dimineți se pot repeta și fiecare dimineață/ e tot prima,/ fiecare aduce o nouă pereche de mâini”, dar nu ca să „care sacoșe și genți/ dintr-un apartament” părăsit, ci „ca să desfacă jaluzelele” spre peisajul interior, potopit de aceleași insolite și dureroase imagini: „în aceeași pereche de pantofi ne/ băgăm amândoi picioarele și/ nu era greu și ne era bine acolo”, căci acolo, precizează poetul, „am simțit amândoi apropierea”.

La aceste amintiri există însă și un remediu, un alt remember prin care amintirile intră într-un proces de reciclare: „închide ochii și pune-i la cuier/ ca să vezi ce nu ai crezut/ vreodată// un băiat singur prin jysk/ în inima toamnei cu/ o pernă și două scaune de plajă în mână/ mai singur ca orașele bombardate/ mai răpus ca economia lor/ cară baterii fără să știe la ce bun să le ia,/ și o pătură să acopere golul lăsat de/ căldura care nu mai e.” Și aici, apare o mică dezvăluire, o fisură prin care privind putem descoperi care au fost cauzele ce au dus la ruptură: „căldura unei comete bipolare care vrea/ să dea cu el de toți pereții./ sau nu.” Cometa bipolară e, desigur, iubita care plecând a lăsat un gol aproape cosmic în urma ei. După relatarea acestui episod, apare și soluția ieșirii din impas: „ce faci cu mâinile?/ lasă-le jos/ aruncă tot din buzunare/ aruncă telefonul/ aruncă banii/ portofelul, cureaua, grijile/ responsabilitățile și toate discuțiile de noaptea/ trecută…” Aruncă și „ochelarii, mesajele text/ și așteaptă pe cineva cu mâini/ străine, să te gâdile/ până adormi.” Poate că doar urmând această cale vei putea scăpa de amintirea tandră a unei „comete bipolare”. Sau, mai degrabă, nu.

Dar iată ce scrie criticul literar Marius Chivu referitor la acest volum: „Noile poeme ale lui Vlad Alui Gheorghe alcătuiesc o carte de maturitate a tinereții frumoase și obositoare, irizate cu spleen, abandon și exagerare. O sfârșeală ștearsă învăluie aceste poem ca niște polaroide dintr-o viață însă proaspătă și deja dezolantă, ca niște mișcări grațioase de dans noaptea în stradă, pe mici zgomote interioare, sub fâșii de lumină incertă și caldă. Vlad Alui Gheorghe scrie poezie cum ar cânta Morissey blues în Bază.” Aici Marius Chivu face trimitere la formația engleză de muzică rock The Smiths, care a activat între 1982 și 1987, avându-i ca protagoniști pe Steven Patrick Morrissey și Johnny Marr, cei care sunt și autorii majorității șlagărelor. Precizăm faptul că și Vlad Alui Gheorghe cântă în formația de muzică rock Adam’Nest.

Parcurgând paginile volumului, punând cap la cap anumite secvențe și imagini, putem reface un puzzle al unor iubiri eșuate sau pe jumătate eșuate prin care a trecut tânărul autor. Nu cred că întâmplările sunt închipuite, din simplu fapt că, deși ele s-au stins de mult, înlăuntrul lor palpită încă anumite forme de viață, rezistente la intemperii, cum e, de pildă, această molie invocată de poet: „vai, cântă ceva în lumina de/ la baie/ ce chestie, o molie cu capul de pereți/ se dă,/ mamă cum e lumina asta/ au, mă doare, mai vreau/ și eu mă spăl lângă, pe margine/ sus vecinii mei divorțează, sau se împacă/ sau se ceartă sau se bat/ că vreau să aud dacă e viață/ perfectă sau știre de dimineață/ au mă doare, mai vreau/ în bec și deasupra, și nici unii nu-mi plac/ cu un cotor de hârtie strâng lacrimile de la ochi/ și de pe colac.”

Superb volum!

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video