Micul și marele Chagall – Iurie Matei

luni, 21 octombrie 2024, 03:02
1 MIN
 Micul și marele Chagall – Iurie Matei

Câţiva ani mai târziu, răsfoind un album de Chagall, am dat peste cunoscutul său Autoportret cu şase degete, pe care-l contemplasem în anii adolescenței într-un dicționar de artă contemporană, şi am tresărit. Asemănarea dintre autoportretul lui Chagall şi Iurie Matei mi s-a părut de-a dreptul zdrobitoare. De atunci, de câte ori ne întâlnim, îi cercetez cu coada ochiului fizionomia, şi-i zic, în sinea mea, micul Chagall, iar uneori, chiar marele.

Cu ani în urmă (cât timp să fi trecut de atunci?), când l-am întâlnit pentru prima oară, Iurie Matei mi se părea o figură cunoscută. Era un deja vu? Un deja vu venit nu însă din trecut, ci, în mod paradoxal, din viitor. Mai exact, nu mă întâlneam cu Iurie Matei se ce părea a fi clădit în carne și oase în fața mea, ci cu un Iurie Matei încă inexistent, în stadiu de idee sau de umbră, sau unul intermediar dintre umbră și idee, care nu avea prea multe șanse să se materializeze pentru a deveni personajul închipuit de mine.

Ne intersectasem pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău, în dreptul unui magazin de antichități. Eu mergeam spre Piața Centrală, el, împreună cu fratele său mai mare, poetul Valeriu Matei, se îndreptau spre direcția Arcului de Triumf. Acolo, în faţa magazinului de antichități, poetul îmi făcu cunoștință cu pictorul.

„Acesta – rosti el cu un glas sonor, făcând să se neliniștească ușor praful așezat pe suprafața bombată a unui samovar vechi adus din Uzbekistan – e pictorul Iurie Matei, un geniu. Iar eu, sunt şi voi rămâne amfitrionul… nu, nu amfitrionul, ci Pygmalion-ul lui.” I-am privit cu atenție, chiar cu ușoară suspiciune, mai întâi pe Iurie, apoi pe Valeriu. Frații nu semănau între ei. Unul, Iurie, ceva mai tânăr, era înalt, blond, un blond cenușiu, cu trăsături aspre, celălalt, Valeriu, brunet, cu părul grizonat, mai mic de statură, cu trăsături bine șlefuite, volubil și de o energie debordantă. Şi, totuşi, cei doi frați aveau în fizionomia lor ceva comun, un anumit sigiliu de familie, moștenit din generație în generație. Surâsul unuia, al lui Valeriu, era luminos, al celuilalt articulat în linii frânte, amintind de Braque și Picasso. Am căutat să disting trăsăturile comune. Nu am reuşit. Pe undeva Iurie îmi amintea de Valeriu, iar Valeriu de Iurie. Era ca şi cum aş fi privit acelaşi chip, unul răsfrânt într-o oglindă cu suprafață netedă, celălalt într-o oglindă în care cineva (un copil, poate chiar însuși Iurie Matei sau poate mâna Domnului) a aruncat nu se știe în ce scop o piatră, preschimbând-o într-un evantai de cioburi.

În timp ce meditam, sedimentând în minte toate aceste impresii, poetul adăugă:

„Văd că stai în cumpănă. Da, aceasta este pictorul Iurie Matei, fratele meu mai mic, care acum e mai mare decât mine, în sensul că e mai înalt. Iurie e mai cunoscut în Olanda şi Germania, decât în Basarabia natală… Acolo tablourile sale se vând la un preț pe care dacă ți-l spui ai să rămâi crucit. Nu vreau să-ți stârnesc orgoliu, așa că am să tac.”

Legat de această întâlnire – s-ar putea ca memoria, totuşi, să-mi joace feste şi în locul magazinului de antichităţi să fi fost unul de suveniruri. Sau poate o altă prăvălie. Nu ştiu însă de ce în minte mi-a rămas întipărită imaginea unei vitrine în care se aflau expuse câteva casete cu bijuterii, o veche statuetă aztecă reprezentându-l pe zeul Huehueteotl stând cu picoarele încrucișate în poziție lotus, purtând pe cap un vas de sacrificiu, precum şi o mulțime de linguri, cuţite, lingurițe şi sfeşnice, alături de un samovar înconjurat de cărţi de joc şi pipe, şi, bineînțeles, un orologiu cu acele încremenite în timp. Mai târziu, am regăsit câte ceva din aceste combinații de obiecte, note, senzații şi idei, în tablourile sale, dar şi în ambianţa restaurantului Mami&Co, unde pictorul, ghemuit în faţa unei ceşti de ceai verde, într-o poziţie care-mi aduce aminte de băutorii de absint ai lui Picasso, dar şi de înţeleptul lui Matei Vişniec, descris într-o superbă poezie din tinereţe, îşi făcea veacul. Citez din poemul lui Vişniec: „înţeleptul privea nemişcat în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii şi striga spre strada pustie: chiar acum/ se vede sângele lucitor al materie/ cum se ridică la suprafață”. Și sângele într-adevăr se ridica potopind asfaltul.

Ca şi în cazul autorului Oraşul cu un singur locuitor, vorbesc, desigur, de Matei Vișniec, Iurie Matei, în demersul său imagistic, jonglează cu ideile, cu marile concepte filozofice, cu metafore legate de noțiunea de spațiu, materie şi timp, pe care le pune şi le suprapune într-o relaţie absurdă. El proiectează, apelând la tehnica suprarealismului magic, detaliul, lărgindu-l şi proiectându-l în eter, alături de imagini desprinse din realitatea imediată, dar şi dintr-un trecut anacronic, unde parabola şi utopia se contopesc într-un colaj abracadabrant, în care energiile lumii astrale, diurne şi nocturne, se cristalizează în imagini memorabile, halucinante. „Ca într-o proiecţie inversă a lui René Magritte, lumea lui Iurie Matei, afirmă criticul de artă Roxana Ionescu, mimează sugestii şi descoperă sensuri nebănuite ale cuvintelor şi lucrurilor extrase din cotidian, transfigurându-le şi proiectându-le în transcendent. Aş spune că, în acest sens, pictura sa se apropie de poezie şi de muzică. Tablourile lui Iurie Matei sunt pline de regi şi arlechini, de instrumente muzicale, de peşti, de pălării, de cărţi de joc, de fiare de călcat, de bule de aer şi de mere dispuse în spirale cosmice, de figuri de dictatori, de sfere, romburi, cruci dalinieneşi triunghiuri, transpuse într-o linie parodică. Pictorul descompune şi recompune miturile, apelând la colaj şi la tehnici ce au tangenţă cu literatura, cu postmodernismul şi chiar cu textualismul… Astfel portretul lui Lenin, lucrat în sepia şi năpădit de gândaci, atârnă la mică depărtare de trupul lui Iisus coborât de pe cruce, de o vioară, de statueta unui clovn, de icoana ferecată în argint, reprezentându-l pe Sfântul Nicolae, dar şi de imaginea lui Saturn devorându-şi fiii, de Goya. De altfel, pictorul face dese trimiteri la Hieronymus Bosch, la Rembrandt, la Rafael, la Leonardo da Vinci, la Michelangelo, la Vermeer, la Picasso, la Chagall, la Dali, la Kandinski, dar şi la alţi monştri sacri ai secolului XX. În tablourile sale se îmbină armonios arta clasică şi cea suprarealistă.”

Dacă ar fi să caracterizez pictura lui Iurie Matei aş face apel la poezia Sfera de Valeriu Matei, dedicată lui Nichita Stănescu, ce sună astfel: „Te-am visat/ trecând pe o stradă pustie/ aidoma unui zeu.// Purtai în mână o sferă/ pe care o visam, o râvneam/ şi am rugat să mi-o dai”. Autorul Necuvintelor apărut în vis îi aruncă peste umăr o sferă plină de chipuri şi aripi, ce levitează printre claxoane şi strigăte prin amurgul greu presărat de ţipătul nostalgic al păsărilor. Această sferă – plină de „golul preaplin” – se află şi la geneza tablourilor suprarealist-onirice ale lui Iurie Matei. El e zeul care duce în mâini o sferă, populând-o de imagini.

Poetul Valeriu Matei i-a îndrumat pașii lui Iurie Matei încă din fragedă copilărie. El i-a pus în mână albume de artă şi l-a învățat să poată picta din orice perspectivă, stând în picioare, stând întins în pat, în poziţie yoga, levitând în hău deasupra lucrurilor. Bântuie şi azi, în Cazangic, locul de naștere al fraţilor Matei, legenda că poetul l-ar fi închis pe pictorul învățăcel în interiorul unui clopot de sticlă umplut cu dicționare şi albume de artă şi l-ar fi scufundat înlăuntrul fântânii aflată undeva în preajma casei lor, punându-l să picteze sinele profund, relevat prin tehnica tăcerii absolute. Şi că acolo fratele său Iurie ar fi deprins arta de a sonda adâncul propriului său abis, bântuit de fantasme şi simboluri. Dar asta-i, desigur, o simplă legendă. Nu iese însă fum dacă nu există foc. Așa s-a întâmplat și în cazul inițierii lui Iurie Matei de către fratele său mai mare, Valeriu. De fapt, cel care levita deasupra hăului grădinii sale din copilărie, străjuit de sârmă ghimpată, înconjurând-o de șapte, ba chiar și de nouă ori, până ce cântecul cocoșilor din zori, îl trezeau la realitate, era fratele Valeriu. De atunci, se pare că a compus și poezii, scriindu-le pe frunze de brusture și de arțar.

(În paranteză fie spus: nu i-ar strica să mai leviteze din când în când și acum. La drept vorbind, nu știu dacă nu levitează. Sau poate că acum levitația sa a trecut într-o altă etapă, și poetul nu levitează deasupra hăului grădinii din copilăria sa, ci însuși hăul levitează acum deasupra lui. Se mai întâmplă și în viața omului astfel de metamorfoze. Oricum, poetul trăiește într-o lume a lui, unde nu e loc pentru alții. Și poate nu mai e loc nici pentru hău.)

…Am vizitat, în urmă cu mulți ani, atelierul lui Iurie Matei. Două dulapuri, o canapea şi trei fotolii, achiziționate din Piaţa Chişinăului, constituiau piesele de rezistenţă ale întregului său habitat. Obiectele vechi posedă suflet. În interiorul lor se află depozitate gânduri şi întâmplări, ce răzbat, din când în când, la suprafaţă, vibrând în aerul din jur. Ochiul atent al artistului le culege din zbor şi le așază cu migală pe pânză. Faptul acesta l-am simţit, de altfel, pe propria piele. Rotindu-mi ochii în jur, am simţit cum mă cuprind fiorii. În vitrinele dulapurilor se zbătea un roi de chipuri, sosite dintr-un alt timp şi alt spaţiu. Iar arcurile canapelei intonau un marş solemn de Wagner. Mi-am scuturat capul şi mi-am revenit în fire.

Aşezat apoi comod în fotoliu, în faţa unei ceşti de ceai, am studiat cu atenţie fizionomia tânărului pictor: pomeţii proeminenţi, pleoapele pe jumătate îngropate în orbite, ochii albaştri, uşor absenţi, cutele adânci ce porneau de la baza nasului, curbându-se spre colţul buzelor, denotau un caracter dârz, marcat de accente melancolice. O parte din aceste trăsături le-am descoperit şi la fratele său, Valeriu, dispuse însă într-o altă combinaţie.

Câţiva ani mai târziu, răsfoind un album de Chagall, am dat peste cunoscutul său Autoportret cu şase degete, pe care-l contemplasem în anii adolescenței într-un dicționar de artă contemporană, şi am tresărit. Asemănarea dintre autoportretul lui Chagall şi Iurie Matei mi s-a părut de-a dreptul zdrobitoare. De atunci, de câte ori ne întâlnim, îi cercetez cu coada ochiului fizionomia, şi-i zic, în sinea mea, micul Chagall, iar uneori, chiar marele.

Iar atunci când îi strâng mâna, simt în palma mea nu cinci degete, ci şase. Al şaselea, invizibil, cunoscut şi necunoscut – „ceva între auz şi vedere, un fel de ochi, un fel de ureche – ca să-l citez pe Nichita Stănescu – neinventată de ere”, e degetul cu care pictorul Iurie Matei, la îndemnul fratelui său mai mare, pipăia pânzele lui Rembrandt şi Dali, pentru a se contamina de geniul încorporat în ele…

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii