„Micul Trianon”

Casa Racoviță nu e o simplă clădire în Iași. A fost din capul locului trecută pe Lista Monumentelor de importanță locală pentru calitățile sale arhitectonice (clădire neoclasică de început de secol XX) și pentru faptul că acolo a locuit doctorul Nicolae Racoviță, farmacist și simpatizant liberal, care a fost pentru câteva luni, în 1918, primar al Iașului. Prosper om de afaceri, doctorul Racoviță cumpărase, în 1915, casa de pe bulevardul Carol nr. 27 (fostă 25) de la A.C. Cuza, neobositul tribun antisemit al Facultății de Drept ieșene. Casa, ridicată pe la 1876, avea inițial patru camere, tip vagon, dar noul proprietar, care studiase și își luase doctoratul în chimie la Geneva și avea o fabrică de medicamente în Bucium, va solicita, în 1916, avizul primăriei pentru extinderea și reorganizarea ei în forma în care se află și astăzi, așa cum arată planurile și desenele existente în dosarul de imobil de la Arhivele Naționale Iași. În 1919, cumpără de la Primărie bucata de teren din fața casei până la bulevard cu suma frumușică de 20 lei metru pătrat – după cum o arată hotărârea Consiliului Local păstrată în același dosar menționat. În 1946 casa este rechiziționată de stat prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, fiind trecută în patrimoniul universității politehnice, căpătând mai apoi alte destinații. În ianuarie 1990 era sediul Școlii Populare de Artă fiind în patrimoniul statului administrat de Direcția de Cultură și Educație Socialistă a județului Iași. Cum Consiliul Județean a preluat inițial noua Direcție pentru Cultură, clădirile cu destinație culturală (cu excepția celor aflate în patrimoniul Ministerului Culturii) au rămas în administrarea Direcției pentru Cultură astfel încât, în 1990, din dispoziția noii șefe, universitara francofonă Maria Carpov (sursă a Securității din anul 1968 sub indicativul de „Constanța Dumitrescu”), casa a fost eliberată și a devenit sediul Centrului Cultural Francez printr-o finanțare comună a autorităților locale împreună cu Ministerul de Externe Francez prin ambasada de la București. Pe cale de consecință, Consiliul Județean a plătit lucrările de restaurare a casei (uitând apoi să le recupereze de la noile proprietare!), iar partenerii francezi au asigurat amenajarea interioară, mobilierul și echipamentele. Totul sub înalta oblăduire a președinților celor două țări, François Mitterand și Ion Iliescu, prezenți la Iași, la deschidere, în aprilie 1991, într-un eveniment politico-cultural care n-a mai avut egal, sub bagheta intrepidului director de atunci, Georges Diener (azi director general la Quai d’Orsay).

Casa Cuza-Racoviță

Cum am fost aproape de toată epopeea acestei case din ultimele trei decenii și jumătate aș spune că principala sa valoare istorică o constituie activitatea și rolul pe care l-a jucat Centru Cultural Francez la Iași pentru că altfel, la fel ca și în alte cazuri celebre de la noi – când clădiri emblematice sunt, în realitate, copii după altele mai mașcate din Occident – valoarea lor arhitecturală e impresionantă pentru publicul rural care ajunge la oraș, nu pentru adevărații cunoscători. Un „mic” Trianon nu poate fi impresionant decât pentru cei care nu au văzut originalul și spun asta nu din masochism provincial, ci din realism cultural. Surorile Racoviță, pe care le-am cunoscut foarte bine, au făcut o afacere uriașă cu acest imobil, cedat fără luptă de ministrul Ion Caramitru (fan politic al celebrei restitutio in integrum), pentru care următorul ministru, Răzvan Theodorescu – prieten de familie cu doamnele –, a aranjat, începând din 2001, o chirie boierească în euro, cu patru zerouri, din bani publici ceea ce a făcut ca până la consistenta sumă oferită de Iulian Dascălu în 2017 să se strângă o impresionantă mică avere, probabil cea mai de succes afacere imobiliară privată din Iași. Norocul lor că francezii nu aveau chef de investiții imobiliare la Iași pentru că la discuția cu consulul francez din 2000, la care am participat și eu în calitate de consilier șef la Cultură, ele voiau doar 150.000 de euro pe casă. Oricum, elegant, noul proprietar a mai lăsat, până anul trecut, să funcționeze centrul (devenit Institut!) în casa în care se născuse acum treizeci și cinci de ani.

Adevăratul Petit Trianon

Casa Cuza-Racoviță, zisă „Micul Trianon”, e la cinci metri depărtare de zidul sediului Arhivelor Naționale și am fost vecini în bună înțelegere în tot acest timp. Am văzut îngrijorările, poate legitime, ale celor care resping proiectul de restaurare a casei și de dezvoltare a unei construcții în fundalul monumentului. Cum nu sunt specialist, nu pot spune dacă și în ce măsură acest proiect ar afecta monumentul, dar aș reaminti doar situația reală, din teren, pe care sunt sigur că arhitecții proprietarului au studiat-o cu atenție, ca în toate celelalte cazuri: în dreapta casei, după imobilul funcțional al arhivelor se află o construcție S+P+3+M, care trebuia să fie extinderea instituției, lăsată în paragină din 2003. Pe lângă aspectul groaznic, această rană de pe fața orașului care nu a interesat pe nimeni, are o excavație care a adunat, timp de două decenii, apă și zăpadă, ceea ce a generat tasări și fisuri clădirii arhivelor, dar, după știința mea, nu a afectat cu nimic imobilul de vizavi (nu mai amintesc de jungla de liane și buruieni cât casa de după clădirea abandonată, pe care am defrișat-o gratis, acum câțiva ani, grație amabilității domnului director Laurențiu Ivan, de la Serviciile Publice ale Primăriei). Apoi trecem peste fundalul jegos al căminelor ceaușiste și peste tomberoanele de gunoi care sunt în parcarea abandonată, colcăind de mașini dubioase, pentru a ajunge la colțul din stânga unde găsim, la câțiva metri, un maiestuos bloc comunist, de nouă etaje, primul dintr-un șir de cinci care, din câte înțeleg, nu au stârnit nici un fel de reacții estetice în cei cincizeci și cinci de ani de când străjuiesc „cartierul de case”, „mândria Iașului”. După câte pricep din randări, imobilul din spatele casei este proiectat la aceeași înălțime și integrat șirului amintit. Nu mai închei în stânga cu casa efervescent de kitschoasă de la câțiva metri, un frumos manifest al prostului gust postdecembrist afișat de noii îmbogățiți și, probabil, imaginat în anii ’90 de vreo fostă vedetă a arhitecturii comuniste, de la ICPROM.

Pe scurt, acesta este cadrul în care echipa lui Iulian Dascălu trebuie să integreze proiectul. În ce mă privește, ca vecin, sper să se încheie amețitoarea învârtire în jurul cozii a birocraților din Ministerul de Interne, care durează de doi ani, și să iasă dracului asocierea salvatoare a arhivelor cu Universitatea „Al. I. Cuza” care să refacă ruina existentă, în beneficiul ambelor părți. Dar-ar Domnul ca ambele proiecte să se sincronizeze și să dea o altă față întregului areal. Cum Iulian Dascălu este singurul dezvoltator autentic, care lucrează cu firmă internațională de arhitectură, care urmărește toți pașii legali și ascultă de observațiile pertinente nu mă îndoiesc că va obține avizul Ministerului Culturii și va duce la bun sfârșit un alt proiect care schimbă fața Iașului. Întristându-i pe cârtitori. Și nu cred că îi va fi „Micului Trianon” mai rău decât îi este acum, abandonat, fisurat, cenușiu și înecat în buruieni.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video