Miljurko Vukadenovic si noua avangarda sirba

De fiecare data cind ma intilnesc cu Miljurko Vukadenovic, poetul  sirb care a prins radacini pe meleagurile noastre, am o scurta tresarire. Intreaga sa silueta, incepind cu rebela chica sinilie si terminind cu mersul avintat, dar in acelasi timp si melancolic, cu felul insolit de-a gesticula pe strada, ca sa nu vorbesc de privirea albastrie si tacalia strabatuta de un paienjenis bine strunit de fire argintii, imi aduce aminte de un bun prieten ramas sa rataceasca pe strazile largi ale Chisinaului, Eugen Cioclea. Privindu-l cum se apropie, inima imi tresalta de bucurie, iar atunci cind umerii ni se unesc si palmele ni se incruciseaza, batind darabana pe omoplati, traiesc strania senzatie ca string un brate nu unul, ci doi prieteni, pe jumatate oameni, pe jumatate fauni. Indepartindu-i fruntea lipita de a mea, ii infrunt privirea, stapinindu-ma cu greu sa nu intreb: "Ma frate, nu cumva tu esti Eugen si eu am impresia ca-l am in fata pe Miljurko?". Abia dupa ce ne asezam la masa si comandam in cinstea intilnirii noastre o salba intreaga de beri Ciuc, "mai beau una si ma duc", incep sa ma descalt si-i zic: "Acum m-am dumirit, tu esti Miljurko, fratele meu sirb, caci celalalt frate, moldoveanul de dincolo de Prut, cu care, stind intr-o seara pe terasa, ne-am taiat venele, facindu-ne frati de litere, de multa vreme a agatat nabadaioasa-i halba in cui, si acum se multumeste sa bea cafea acompaniindu-se la doua cesti, ca la doua tambale, pina-i iese pe nari tot naduful adunat in anii tineretii si toata fudulia…". "Si cum poate trai un astfel de barbat?", ma intreaba, privindu-ma un pic cam spanchi, Miljurko… "Atunci…", adauga el. "Atunci ce?" il intreb. "Atunci chiar ca ar face umbra pamintului degeaba…". "Te referi cumva la femei, Miljurko?". "La femei, pai altceva la ce?". "Fratele meu de litere albastre, Eugen Cioclea, e un crailic batrin, la gitul sau atirna si acum un sirag intreg de inimi si de solduri frinte…". "Atunci sa bem in cinstea acestui frate…". "Sa bem…". Ciocnim paharele, berea ni se revarsa pe mustati, ne dezmiarda barbile, privind pe geam cum se insereaza… Vintul mina cutii, ambalaje, le invirte in cerc pe trotuar, amestecind de-a valma gesturile si sentimentele. Deasupra, se perinda cocoloase de nori. Costume de barbati si picioare de femei fosnesc pe linga vitrine. "Forme fara fond", murmura sirbul inmuindu-si buzele in spuma amaruie. Zimbind, il intreb: "Si fondu’ unde-i?". "Acolo, sus, in cer, zice Vukadenovic. Priveste, norii sint doldora de funduri si de fonduri…. Bolta cereasca e ca o femeie cu o mie de sini… Sa mai ciocnim o data…". Cam asa decurg dialogurile cu Miljurko…
L-am intilnit "pentru prima oara si intiiasi data" in pragul noului mileniu, la Festivalul "Zile si Nopti de Literatura" de la Neptun, in compania minunatului poet Ioan Flora (trecut, vai, de citiva ani buni, in tarimul umbrelor) si a altor scriitori veniti din Balcani… Tronind in capul mesei, inconjurat de scutul unor halbe inspumate, Miljurko asedia cu vorbele (dar si cu privirea) cu atita indirjire o preafrumoasa doamna aflata la celalalt capat al mesei, incit scena era cit pe ce sa se sfirseasca cu un duel in mare. Cum apa era extrem de rece, beligerantii au preferat sa se dueleze cu paharele de vin. Duelul s-a terminat apoteotic, in cinstea preafrumoasei doamne, coborita parca din sonetele lui Blok, poetii sirbi au cintat cintece vechi de vitejie, acompaniindu-se cu pumnii pe gratar, iar noi le-am tinut piept intonind citeva doine stravechi din Maramures… Spre dimineata, purtind pe umeri scaunele de stejar pe care sedeau cei doi poeti, in stinga si in dreapta prea distinsei doamne, incununata cu ramuri de cires si de rachita, cu totii ne-am batut apoi cu valurile marii…
De-a lungul vremii, pasii nostri s-au incrucisat in diverse locuri. M-am intilnit cu Vukadenovic si la Bucuresti, si la Constanta, si la Brasov, in Belgradul ramas fara prieteni dupa plecare lui Nichita, dar soarta ni s-a pus mereu de-a curmezisul. Ca s-o invingem, a trebuit sa ne intersectam mai intii pasii la Iasi, in Copou, nu departe de teiul lui Eminescu, la zilele "Convorbirilor Literare", apoi toamna trecuta, la Festivalul Neoavangardei, organizat de revista "Feed-back", unde Vukadenovic a lansat o masiva carte, o adevarata Evanghelie, nu dupa Corbu, ci Miljurko, a avangardei sirbe. Evenimentul a constituit, conform relatarilor unor martori oculari (din motive independente de vointa mea, n-am participat la festivitate), sarea si piperul festivalului; voi apela la marturia unui intermediar. Festivitatile erau in toi. Inarmati cu facle, poetii Vasilian Dobos si Liviu Apetroaie, supravegheati indeaproape de Daniel Corbu si de distinsa doamna Filomena, tocmai dadusera foc, in semn de protest fata de modul cum guvernul "protejeaza" cultura scrisa, la capita de ziare adunate de-a lungul unei zile intregi de pe aleile parcului, cind aparu, venind dinspre muzeu, si Vukadenovic, invesmintat ca faunii din poezia lui Stoiciu, pe jumatate imbracat in mantie de frunze ruginite, pe jumatate intr-o mantie tesuta din matasea broastei, avind aninate o multime de cochilii de melci si scoici pe brate si pe umeri. Si aceasta nu a fost tot. Deschizind cartea, poetul isi lepada multimea de "decoratii" in iarba, asmutind rugul. Izbucni o vilvataie scurta, cu limbi de foc ce-nfiorau amurgul. Si, pe masura ce flacarile se invirtosau, poetul recita versuri in romana si in sirba, renuntind, rind pe rind, la toata vestimentatia sa. In fine, cind, intonind ultimul vers din cintec, pica de pe costumul lui Adam si cea din urma frunza, multimea de admiratori batu din palme. Poetul Vukadenovic tinea in brate Avangarda sirba, avind intiparit pe umeri si pe piept, pe solduri, pe omoplati, pe rotule si calciie intreaga carte tiparita cu rosu, galben, verde si albastru, intr-o parte cu litere latine, iar pe cealalta cu litere slavone…
Asupra acestui episod, in lumea literara circula mai multe variante. Nu voi insista asupra lor. Unii zic ca arderea pe rug a avut loc in parcul Copou, altii sint de parere ca episodul s-ar fi consumat chiar in Podul lui Pogor, invaluit intr-o atmosfera plina de mister si evlavie.
…Poetul si traducatorul Vukadenovic e in esenta lui un idealist inveterat, un fel de Don Quijote postmodern, care isi traieste cu fervoare ideile si obsesiile literare, fiind oricind gata sa se jertfeasca in numele lor. Pentru el granitele dintre realitate si  imaginatie par sa nu existe. Venind la "chemarea" lui Nichita Stanescu in Romania, Miljurko s-a adaptat "pina la identificare", cum spunea Iolanda Malamen, cu "ritmul, sincopele, orgoliile si caderile" scrisului nostru. Daruindu-se cu fervoare convertirii dintr-o limba in alta, Miljurko Vukadenovic, alaturi de Adam Puslojic si regretatul Ioan Flora, a devenit unul dintre cei mai importanti mesageri ai literaturii noastre in Balcani. Avangarda sirba si cei 94 de scriitori romani publicati de curind in limba lui Bulatovici stau marturie ca, dincolo de escapadele nocturne, Vukadenovic si-a pierdut vremea cu mult folos in Romania…
Si acum o ultima fraza, ce tine loc de cortina: "Draga Miljurko, jur pe toata inima: sirbii sint cel mai drept si minunat popor din lume. Un sirb nu te tradeaza niciodata!".

Publicitate și alte recomandări video