Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (I)

miercuri, 22 mai 2024, 03:01
1 MIN
 Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (I)

Dezbaterea nesfârșită asupra trecutului politic al lui Mircea Eliade a fost reîncălzită de apariția la Oxford a unui volum incriminator datorat unui fost discipol de-al său* de la University of Chicago. Voi scrie și eu câteva lucruri pe acest subiect plecând de la vorbele lui Eliade când a răspuns criticilor lui Șerban Cioculescu la Itinerarul său spiritual: „nu scriem un tratat asupra esenței funcțiunilor spirituale; ci trasăm linii de orientare pe o hartă nelămurită”. Și noi.

Argument la deschiderea dosarului

„În seara zilei de 24 iunie 1927, (mai precis la ora 22.00), Corneliu Zelea Codreanu i-a convocat, la locuința din Iași a familiei soției lui, din strada Florilor nr. 20, pe tovarășii săi de închisoare de la Văcărești, cei care împreună cu o mână de studenți devotați formau nucleul dur al grupării conduse de cei doi Codreanu, tată și fiu, ce acționau sub pulpana politică a vigurosului pamfletar antisemit, profesor la Facultatea de Drept a universității ieșene, A.C. Cuza. Tânărul Codreanu, cu studii militare, voluntar în război la 17 ani, cu experiență carcerală și cu un asasinat la activ pentru care fusese achitat (la presiunea străzii!) era nemulțumit de lentoarea, indisciplina și divizarea mișcării studenților creștini și voia o structură mai dură, organizată după modelul formațiunilor paramilitare construit de Mussolini, Fasci d’Azione Rivoluzionaria, al căror simbol era fascia legiunilor romane, un mănunchi de nuiele legate în jurul unei securi, care simboliza puterea celor ce luptă neabătut împreună. În acest spirit, Codreanu hotărăște că a venit timpul pentru acțiune și înființează „Legiunea (Fascia) Arhanghelului Mihail” – după icoana care le străjuise detenția la Văcărești și pe care o aduseseră la Biserica Sf. Spiridon din Iași – proclamând, cu concizie ostășească, prin Ordinul de Zi nr.1, și crezul acestei mișcări: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli”. Într-o zi simbolică, pentru că era sărbătoarea ortodoxă a nașterii Sf. Ioan Botezătorul.

Câteva luni mai târziu, între septembrie și noiembrie 1927, un tânăr excepțional va publica în serial, în ziarul „Cuvântul” condus de Nae Ionescu, un text programatic intelectual și spiritual al generației sale numit chiar Itinerariu spiritual. „Generația ce se ridică va fi cea mai bogată în experiență. Pentru că e cea mai neliniștită și mai puțin dispusă la renunțarea totală, în favoarea unui crez împrumutat și neînțeles”, va scrie Mircea Eliade în această serie de articole care ar fi trebuit să construiască o carte, dar care pivotau, obsesiv, asupra nevoii de a găsi o cale de desăvârșire spirituală prin experiențe, în mod direct, fără ipocrizia, demagogia și uscăciunea pe care o aducea cu sine lumea „bătrânilor” fosilizați. Această nevoie de acțiune, de conectare directă, mântuitoare, prin sacru, la real a elitelor, de respingere a clișeului prin care intelectualul, savantul este un inadaptat, trăind în turnul său de fildeș, va fi definitorie pentru implicarea tânărului erudit, care venea pe urmele lecturilor sale favorite din Giovanni Papini și Julius Evola. De la Papini, Eliade va reține firescul contradicțiilor unui creator de-a lungul carierei sale, precum și observația că abia din aceste contradicții fecunde se hrănește forța creatoare, de nestins, inepuizabilă. După cum spunea chiar Eliade: „Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie, până la a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară și coerentă de la prima până la ultima pagină”. În ce mă privește, eu aș începe de aici analiza rădăcinilor comune dintre energia spirituală a generației intelectuale ’27, o generație care visa să aibă o misiune ezoterică atunci când, după război și unirea deplină, „nu mai era nimic de făcut” și furorul barbar al fanaticilor fasciști cristalizați în jurul lui Codreanu în același an, care nu mai aveau timp de finețuri intelectualiste, de demagogie parlamentară sau de gargară jurnalistică și erau gata să transforme lumea, uniți și disciplinați, după modelul de succes al cămășilor negre italiene, cu arma, cu securea simbolic înconjurată de nuiele.

Am făcut această scurtă introducere pentru a fixa un posibil cadru de dezbatere, mai puțin pasional și ideologizat, pentru Noaptea de Sânziene, capodopera literară a lui Mircea Eliade, romanul fantastic-realist, scris în exil, la Paris, între 1949 și 1955, elaborat cu ceva timp în urmă tot în noaptea de Sânziene și reluat azi, în atmosfera de Sânziene, cu credința că merită recitit. Reperele temporale ale nașterii acestui roman sunt interesante căci pleacă de la imixtiunea grosolană a guvernului comunist de la București în viața scriitorului și diplomatului exilat, guvern care va cere oficial Sorbonei, prin ambasadorul Stoilov (important matematician colaboraționist), să nu angajeze un fascist (Academia Franceză îl recomandase pe Eliade, de trei ori, pentru un post de profesor de Istoria Religiilor) și se încheie atunci când Universitatea din Chicago îl invită să devină profesor al acestei discipline în America. În această perioadă, până la consacrarea sa academică, Eliade, care declara că „visează în limba română” și care își scria literatura doar în limba sa nativă pentru a-și păstra legăturile cu cultura tradițională, profundă și prolixă, din care provenea, compune acest roman, inevitabil autobiografic, în care distilează experiențele, politice și estetice, spirituale și sentimentale pe care le-a trăit, așa cum o face orice creator care se respectă. Însă un critic serios știe că e o prostie să cauți „adevărul” sau „chei biografice ascunse” într-un roman, sau să identifici felii de viață reale în narațiune, pentru simplul motiv că o creație literară nu are ca scop dezvăluirea faptelor trecute, ci definirea artistică a unui topos cultural, unde povestea în sine își are regulile sale interne de construcție în care sunt folosite elemente din real sau din imaginar în măsura în care ele sunt convingătoare și utile romanului în ansamblul său. Pe scurt, ceea ce este folosit în literatură e doar verosimilul, adică ceea ce face ca cititorul să se simtă parte din lumea ficțiunii, nu să fie un privitor exterior, neimplicat, absent. Ocupându-se doct de morfologia gândirii religioase, Eliade știa perfect că Sânzienele sunt o tradiție precreștină, care marchează solstițiul de vară și care a fost mereu asociată tot felul de practici magice și de superstiții. Importanța acestei sărbători pentru Eliade era că, așa cum se spune în tradiția românească, la miezul nopții se deschid cerurile și divinitatea se unește cu mundanul. Nu trebuie să fii cine știe ce mare specialist în filozofia religioasă dezvoltată de Eliade, care e o parte importantă din istoria acestei discipline și care, firesc, e înlocuită azi de alte interpretări și metodologii aflate în acord cu paradigma timpului, pentru a ști că „prezența sacrului camuflat în profan” este chiar ipoteza lui de bază atât în studiile academice, cât și în cele literare. E cu neputință ca Eliade să fi ignorat semnificația zilei de 24 iunie 1927 pentru cruciații belicoși ai lui Codreanu și faptul că în această carte (publicată la Gallimard, în 1955, sub titlul Forêt interdite, în traducerea lui Alain Guillermou, cu ediție originală, în românește, abia în 1971, în exil, la editura lui Ion Cușa, Paris) în care descrie Bucureștiul tulbure al finalului anilor ’30 până la venirea slugilor bolșevice, nu avea cum să ocolească toate frământările politice ale timpului, în care și autorul a fost parte. Totuși, romanul este, pentru mine cel puțin, mai presus de interpretările partizane fie pro, fie contra legionarismului, deși acestea sunt piste de lectură care greu pot fi evitate. Mai ales că, la fel ca întreaga dezbatere despre implicarea lui în activitatea politică a anilor ’30, pe care nu a repudiat-o niciodată, în firească continuitate cu convulsiile biografice, contradictorii, nu lipsite de obscuritate pe care le saluta la Papini, și Eliade ar putea spune îndreptățit că și azi, finalul din Un om sfârșit i se potrivește: «nu sunt deloc sfârșit. Sunt inepuizabil»”. [Articol publicat inițial în Ziarul de Iași, sub titlul Noaptea de Sânziene, în iulie 2022] (Continuarea în ediția din 29 mai a Ziarului de Iași)

 

* Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii