Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (II)

Deși piesa esențială la deschiderea dosarului politic al lui Mircea Eliade ar trebui să fie, cum e și firesc, adeziunea sa la Garda de Fier, aș spune totuși că romanul său cel mai important, Noaptea de Sânziene (publicat la Gallimard, în 1955, sub titlul Forêt interdite, în traducerea lui Alain Guillermou) ridică o întrebare legitimă: este el mărturia expiatorie a derivei sale politice din anii ’30 marcând o pagină întoarsă pentru totdeauna în biografia proprie sau e doar unul din camuflajele sale nenumărate pe care, ca un pasionat creator de mistere, le-a izvodit nu numai în literatura sa scrisă exclusiv în limba română, ci, spun unii, și în teoriile sale academice.

Scris la Paris, între 1949 și 1954, când Eliade era deja o victimă a regimului sovietic instalat la București, care îl dăduse afară din diplomație și îi blocase, prin intervenția ambasadorului Stoilov, carierea universitară în Franța, romanul are două chei care nu pot fi ignorate: numele, care invocă noaptea magică, precreștină, în care se deschid cerurile, iar sacrul „se camuflează” în profan și, inevitabil, „pădurea interzisă” de la Dobrina, lângă Huși, unde, pe 3 martie 1919, Corneliu Zelea Codreanu pune bazele unui proiect politic anti-bolșevic care se va coagula, în noaptea de 24 iunie 1927 – adică în Noaptea de Sânziene – într-o mișcare politică radicală pe baze religioase, inspirată de fascismul italian. Mai mult, cheia întregului roman este „desăvârșirea spirituală prin experiențe”, adică exact tema programului Generației ’27 cristalizată de Mircea Eliade în celebrul său Itinerar spiritual publicat în Cuvântul, la trei luni după Noaptea de Sânziene întemeietoare a „Legiunii Arhanghelului Mihail”. Adică coborârea elitelor „din turnul de fildeș” și conectarea lor directă, izbăvitoare și modelatoare la Viață, la trăire autentică, spirituală, mântuitoare. A fost oare aceasta calea de a îngroșa rândurile unei organizații teroriste pe baze mistice, cu cămașă verde și diagonală, care-și propunea, „creștinește”, asanarea lumii corupte și mincinoase în care trăiau, condusă de politicieni venali, cu pistolul? Greu de spus!

Când rafinatul intelectual Alexandru Paleologu (anti-legionar nu neapărat din luciditate ideologică, cât din stupefacție aristocratică față de stupiditatea turmei mărșăluitoare, codreniste!) conchide melancolic, într-un interviu din 1997 în Revista 22: „m-a frapat că, dintre noi, din generația mea și din cea care m-a precedat, cei mai deștepți, mai buni și mai cultivați erau legionari”, e legitim interesul de a descoperi mecanismul acestor adeziuni. De altfel, în rechizitoriile grăbite care i se fac lui Mircea Eliade pe tema simpatiei și a înregimentării sale politice, cel mai adesea este ignorată diversitatea de opinii care exista în sânul grupului de prieteni care au format această generație și care s-au reunit sub proiectul cultural al „Criterion”-ului. În jurul mentorului lor, profesorul universitar Nae Ionescu, gânditor de dreapta care prin inteligență și farmec oratoric i-a cucerit pe toți, membrii grupului intelectual condus (neoficial!) de Mircea Eliade erau nu numai străluciți intelectual, dar și cu o educație de gentlemeni, oxfordiană în spirit, care îi făcea să rămână prieteni în ciuda unor poziționări politice sau intelectuale perfect contrare. Vorba aceluiași Conu Alecu: „pe atunci oamenii, indiferent de credințele lor politice, se prezentau politicos și agreabil”. Este aici o cheie de înțelegere pe care a identificat-o și prezentat-o strălucit Matei Călinescu, care luminează, poate, perplexitatea celor care nu înțeleg de ce Sebastian i-a păstrat până la capătul vieții sale scurte, întreruptă brutal de un camion sovietic, o prietenie neabătută, luminată uneori melancolic de tristețea observării derivei politice, în siajul modelor momentului, ale acestuia. Publicat în 2001, eseul „The 1927 Generation în Romania: Friendship and Ideological Choices (Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Eugène Ionesco, E.M.Cioran)”^** a fost din capul locului destinat publicului american și va aduce un spor de informații și o hermeneutică rafinată necesară dezbaterii oneste asupra trecutului politic al fostului mare profesor de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago, ale cărui rădăcini românești au stârnit controverse nestinse nici astăzi. El însuși unul dintre puținele exemple românești de reușită în lumea universitară americană, creator al conceptului de re-reading care a făcut școală în teoria hermeneuticii literare, Matei Călinescu a reprezentat una dintre puținele voci care au analizat dosarul politic al lui Eliade cu calm și onestitate. De altfel, după moartea savantului român, în 1986, a sprijinit proiectul lui Culianu de a scoate o ediție critică în limba engleză din textele naționaliste și legionare semnate de Eliade în publicațiile românești din anii 1936-1938, proiect oprit de Christinel Eliade, speriată că vor compromite memoria soțului ei (despre asta, pe larg, mai încolo, pentru că nici astăzi nu există o ediție critică, academică, în limba engleză, a acelor articole de propagandă electorală!). În eseul amintit, care a plecat de la o firească curiozitate intelectuală legată de prietenia dintre Mihail Sebastin și Mircea Eliade, cu suișurile și coborâșurile ei așa cum sunt ele prezentate în strălucitul document literar care este Jurnalul lui Sebastian, pagini pe care Matei Călinescu, ca un riguros comparatist le contrapune celor din jurnalele (doar în parte publicate!) ale lui Mircea Eliade, un procedeu care ilustrează profunda afecțiune comună a celor doi. Și, înainte de a detalia deriva legionară, inevitabil antisemită, a lui Mircea Eliade – percepută dureros de prietenul și admiratorul lui evreu – profesorul Călinescu extinde corect discuția la ansamblul generației criterioniste, o generație unde polifonia vocilor și a opțiunilor nu era de natură să creeze rupturi și antipatii. Poate pentru că „lumea elitelor era atât de subțire încât, vrând nevrând, trebuiau să stea împreună” după cum am parafraza observația lui Matei Călinescu. Oricum, un cenaclu cultural unde un gardist notoriu (Mihail Polihroniade) se întreținea amical cu un stalinist impenitent (Belu Zilber) și unde conferințele acopereau tot orizontul de interes al momentului de la Chaplin la Lenin, de la Mussolini la Greta Garbo cu intenția declarată de a arăta că tinerii intelectuali ai timpului (1932-1933), un grup mult mai larg și mai eterogen decât „Generația 27”, erau deschiși către toate zările artei, culturii și filosofiei „ieșind din provincialism”. Această deschidere a fost posibilă, nu e niciun dubiu, datorită amiciției care transgresa diversitatea internă a grupului și, desigur grație inteligenței lor universaliste precum Comarnescu (filoamerican), Sebastian (filofrancez), Eliade (filoitalian) sau Nae Ionescu (filogerman). Cum însă iubirea de culturile respective începea, din 1933, să se coloreze politic din cauza ascensiunii la putere a lui Adolf Hitler, orizontul lor comun se va tulbura ideologic nu fără consecințe ulterioare: Mihail Polihroniade este asasinat împreună cu Codreanu din ordinul direct al lui Carol al II-lea, Belu Zilber este întemnițat de proprii comilitoni politici și furnizează, sub tortură, declarația care îl va conduce la moarte pe Lucrețiu Pătrășcanu; Nae Ionescu și cu Eliade sunt trimiși în lagăr la Miercurea Ciuc, Petru Comarnescu devine în timpul ocupației sovietice, ca urmare a șantajului cu homosexualitatea lui, un infam turnător al poliției politice, iar Vulcănescu este ucis în temnițele comuniste în urma condamnării sale ca fost Subsecretar de Stat în echipa guvernamentală a mareșalului Antonescu. Totuși, Mircea Eliade scapă din pușcărie și va mai trăi, cu o glorie crescândă, încă aproape cinci decenii. Contemporană cu Mișcarea Legionară, Generația 27 nu se identifică totuși cu ea, în ciuda unor puncte de intersecție datorate deschiderii tinerei intelectualități către „viața care viețuiește” și către misiunea ezoterică, spirituală de a face o „Românie ca soarele pe cer” (că tot nu mai aveau altceva de făcut odată ce Marea Unire fusese înfăptuită de generația precedentă). Înainte de a vedea dacă romanul Noaptea de Sânziene marchează simbolic despărțirea de febra legionară a lui Eliade, se cuvine, totuși, să începem cu începutul. (Continuarea în ediția din 5 iunie a Ziarului de Iași)

^*Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

^**Publicat în românește, în traducerea Monei Antohi, ca anexă la ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumului Călinescu, Matei – Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Iași:Polirom, 2002, pp.175-205

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video