Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (IV)

Posibila recrutare a lui Mircea Eliade în cuibul „Axa” condus de Radu Gyr a fost analizată și academic de către Florin Țurcanu, în teza sa de doctorat de la Paris. Punând în balanță critică diversele versiuni privind posibila înregimentare a lui Eliade în Mișcarea Legionară, Florin Țurcanu aduce în discuție, în monografia sa extensivă a vieții și gândirii lui Eliade, publicată în volum inițial în Franța și apoi într-o ediție românească, o altă ipoteză, care ne interesează în cel mai înalt grad în înțelegerea corespondenței postbelice dintre cei doi aflată la Regenstein Library din Chicago. Bazându-se pe documentele semnate de Radu Gyr sub presiune, în timpul anchetei la Siguranță din 1941, documente păstrate azi în arhiva SRI (FD, Dosarul 573, f.15), precum și pe o notă de urmărire din 1938, Florin Țurcanu afirmă că „Eliade nu va intra în grupul lor [al cuibului Axa, n.m.], ci în așa-zisa ‚familie legionară’ numită Luminița, o grupare de ‚cuiburi’ de intelectuali, mai ales scriitori, conduși de poetul Radu Gyr”ⁱⁱ. Cum despre cuibul Luminița nu există nici un fel de date verificabile, simpatizanții legionari din exil considerând existența acestei familii discutabilăⁱⁱⁱ, ceea ce trebuie pus în discuție e, până la urmă, contextul în care această informație a fost înregistrată la dosar. Lăsând la o parte surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție domnului Țurcanu, în anii 90, aceste dosare secrete, e mai mult decât evident faptul că, la acea vreme, ținta urmăririi Siguranței era ‚comandantul’ Radu Gyr, menționarea lui Eliade făcându-se, conform notei din 21 martie 1938, în contextul în care Armand Călinescu, ministrul de Interne, primise mână liberă să ia toate măsurile necesare pentru ca regele Carol să-și poată impune Dictatura regală, suspendând viața parlamentară și eliminând o forță politică susținută popular, cu aproape 15%, (Partidul Totul pentru țară al legionarilor). Arestarea lui Eliade a fost realizată ca urmare a acestei note, citată de Țurcanu: „Eliad Mircea, scriitor și ziarist, încadrat în Mișcarea legionară în anul 1935 […] în grupul scriitorilor și poeților de sub conducerea profesorului Radu Demetrescu Gyr”^iv. În ce mă privește, eu văd această notă ca o acoperire birocratică subțire pentru represiunea din 1938 și e probabil ca astfel de note superficiale să fi fost făcute la repezeală pentru marea majoritate a legionarilor sau simpatizanților activi public care trebuiau arestați, dar care trebuiau legați de un lider legionar important. Declarația lui Radu Gyr amintită mai sus, dată în arest, pe 21 martie 1941, după înăbușirea rebeliunii legionare, nu face decât să o confirme retrospectiv pe prima, metoda banală de acoperire birocratică în orice regim polițienesc, autoritar. Ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia, ori a celuilalt. E aici un echivoc, la fel ca și în cazul folosirii ambigue de către Florin Țurcanu a termenului de membru al Mișcării, pe care numai cineva care cunoaște alcătuirea structurilor interne ale acestei organizații radicale, antisemite, bazată pe un fundament religios (ceea ce o face, pentru un cercetător serios, mai apropiată, după cum spuneam, de gruparea teroristă Hamas de astăzi) îl înțelege corect ca fiind un simpatizant activ, aflat în perioada de încercare de trei ani înainte de a deveni ‚camarad’ cu acte^v în regulă. De asemenea, toate aceste forme de organizare secundare precum cluburile sau cenaclurile intelectuale, șezătorile, grupurile de discuție cu țăranii, organizațiile tinerilor sau studenților gravitau în jurul unui cuib, erau „familia” lui, nu erau cuibul propriu-zis, ca formă închegată de organizare politică și de acțiune. Acest gen de nuanțe scapă complet lectorului neavizat, iar Țurcanu, pentru a-și putea publica volumul la Paris, nu a îndrăznit să meargă atât de departe cu explicațiile, preferând ca statutul de „membru” al lui Eliade (probabil foarte plauzibil) să fie înțeles și folosit ad litteram deși abia după deschiderea dosarelor Securității se poate presupune încadrarea lui Eliade, în conformitate cu notele de urmărire din 1938. Desigur că invocarea unor subtilități de interpretare de acest gen nu poate oculta activitatea publică de sprijinire a Gărzii și nici simpatia clară pentru Căpitan care l-au animat pe Eliade, indiferent dacă în siajul lui Nae Ionescu sau nu. Susținerea publică a unei cauze în care crezi nu înseamnă însă, în mod necesar, și înregimentarea politică propriu-zisă cu atât mai mult, cu cât, de regulă, intelectuali de talia asta conservă un tip de superioritate fața de activiștii ca atare și nu intră în politică decât când li se oferă direct înalte privilegii^vi. Atât cât mi-am putut forma o părere despre tipul de gândire al lui Eliade din acea perioada, în care era „liderul tinerei generații”, îmi vine greu să cred că ar fi acceptat rigorile ierarhice dintr-un cuib legionar. Iar Radu Gyr nu avea ascendentul intelectual al lui Nae Ionescu, totuși! Pentru a nu mai pomeni, decât în treacăt, faptul că, în „dosarul” legionar, probele arătate sunt o serie de articole de propagandă electorală, toate scrise în 1937 și care, ulterior, au constituit probatoriul arestării sale. Sigur că piesa centrală a acestui dosar: „De ce cred în biruința Mișcării Legionare”, publicată pe 14 decembrie 1937, în oficiosul legionar Buna Vestire, reprezintă fără echivoc adeziunea la preceptele politice ale Gărzii și faptul că Eliade a afirmat ulterior că textul nu-i aparține fiind scris în redacție de prietenul său, Mihail Polihroniade, nu are nicio importanță. L-a acceptat tacit atunci, deci, și l-a asumat, bineînțeles!

Revenind la corespondența Eliade-Gyr^vii, Mircea Handoca, un entuziast apărător al lui Eliade în limba română, încearcă să sancționeze afirmațiile lui Florin Țurcanu (bazate totuși pe niște documente de arhivă, chiar dacă ar fi meritat disecate și contextualizate mai serios) cu un argument totuși discutabil. Mircea Handoca constată că „nici un rând din corespondența dintre Mircea Eliade și Radu Gyr nu conține vreo aluzie la această încadrare”^viii. Nici nu avea cum în 1968 – ieșit oarecum viu din ocnele comuniste, Radu Gyr nu ar fi putut risca vreo aluzie într-o scrisoare care, evident, era interceptată de cenzură^ix. Ceea ce cred că voia să sublinieze Mircea Handoca e faptul că tonul acestor scrisori trimise de Radu Gyr era unul respectuos, de admirație și afecțiune fără vreo urmă de îndoială asupra ascendenței lui Eliade. Nu există într-adevăr nici cea mai palidă sugestie că, vreodată, Radu Gyr i-ar fi fost șef acestuia. Inteligent, poetul obligat să scrie la Glasul Patriei, își devoalează din capul locului condiția stânjenitoare semnalându-i lui Eliade (care știa foarte exact ce misiune avea publicația respectivă care se ocupase constant cu denigrarea exilului de dreapta), în semnătură, după „vechiul tău prieten”, la ce să se aștepte și este vizibil ușurat și fericit când acesta îi răspunde afectuos după aproape trei decenii de despărțire, de când „vicleanul timp” i-a înstrăinat. Nu există nici o îndoială asupra faptului că, dincolo de „misiunea” cu care fusese însărcinat (să-l convingă pe Eliade că acum, în noua Românie, ar putea reveni liniștit măcar pentru a-și revedea mama și prietenii) și pe care, abil, o îndeplinește sec și prin propoziții scurte, departajate de paragrafe, pentru a sugera caracterul lor de corp străin, Radu Gyr nu-și arată interesul decât pentru literatură. Nici vorbă de aluzii ezoterice, de complicități politice rafinat sugerate sau de vreo evocare a anilor tinereții în alt registru decât cel cultural. E greu de crezut că Radu Gyr ar fi fost superior pe linie legionară lui Eliade, dar până la consolidarea acestei versiuni cu dovezi mai puțin circumstanțiale decât cele oferite de Florin Țurcanu, avem aici cioburi de memorie care mărturisesc o prețuire reciprocă a unor personaje care au marcat diferit, dar adânc, cultura noastră și care, dincolo de încercările cumplite ale vieții, regăsesc tonul civilizației și educației interbelice. Documente umane și culturale importante și, de ce nu?, pilduitoare pentru forța prieteniei și a respectului reciproc dincolo de destinul „sub vremi” al autorilor. (Continuarea în ediția din 19 iunie a Ziarului de Iași)

^*Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

ⁱⁱFlorin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Humanitas, 2003, p. 339

ⁱⁱⁱ„O grupare așa de nebuloasă cum am menționat mai sus și care, dacă a existat, nu s-ar deosebi prea mult de un cenaclu literar sau intelectual. Dar chiar mai mult, existența acestei ‚familii’ nu a putut să fie documentată de cercetători serioși și până ce astfel de dovezi nu vor putea fi verificate, nu pot fi luate în considerație”, în Francisc Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p.251

^ivFlorin Țurcanu, op.cit., p.338

^vE, firește, o figură de stil pentru că legionarii nu aveau carnete de partid, ci doar un săculeț cu țărână primit la ceremonia de intrare în cuib ca să nu uite de legămînt

^viMutatis mutandis, am putea da exemplul intelectualilor de prim rang care au făcut campanie publică pentru Băsescu la referendumul din 2007 fără a simți nevoia să și intre în partidul acestuia

^viiPublicată de mine în Ziarul de Iași Aici, Aici, și Aici.

^viiiMircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, Roza vânturilor, 2006, p.45

^ixDe altfel, într-un interviu acordat simpatizanților de azi ai legionarismului (http://www.romfest.org/rost – astăzi șters!), Simona Popa, fiica lui Radu Gyr, spunea că, după ieșirea din închisoare și reeducare, „probabil și-a păstrat convingerile politice dar că nu vorbea niciodată despre asta” .

Publicitate și alte recomandări video