Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (VII)

miercuri, 03 iulie 2024, 03:01
1 MIN
 Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (VII)

Dezbaterea nesfârșită asupra trecutului politic al lui Mircea Eliade a fost reîncălzită de apariția la Oxford a unui volum incriminator datorat unui fost discipol de-al săui de la University of Chicago. Voi scrie și eu câteva lucruri pe acest subiect plecând de la vorbele lui Eliade când a răspuns criticilor lui Șerban Cioculescu la Itinerarul său spiritual: „nu scriem un tratat asupra esenței funcțiunilor spirituale; ci trasăm linii de orientare pe o hartă nelămurită”. Și noi.

Aflat în vârful influenței sale academice, Mircea Eliade primește în vara anului 1972 o lovitură devastatoare. Stimatul și nu mai puțin celebrul său coleg de la Universitatea din Ierusalim, Gershom Scholem, îl chestionează contrariat asupra trecutului său fascist-legionar de care aflase dintr-o publicație meteorică în limba română apărută în Israel, la începutul acelui an. Voi reveni asupra acestei afaceri, extrem de revelatoare în chestiunea dosarului politic al savantului american de origine română, dar vreau să subliniez aici un fapt crucial în analiza înregimentării în Legiune: într-un răspuns lung, în limba francezăi, prin care Eliade încearcă să se disculpe (manipulând vioi faptele și mințind prin omisiune) spune totuși, la finalul scrisorii sale, „je sais aussi que la vérité entière (tăiat «totale») ne sera connue qu’après la publication intégrale de mon Journal et de mon autobiographie, c’est à dire que après ma mort.ii După cum am mai spus, jurnalele lui Eliade constituie un corp esențial de informații, iar ele, din nefericire nu sunt cunoscute în integralitatea lor. Jurnalul său din anii ’30, lăsat spre păstrare unui prieten legionar („Gicu”?) înainte de plecarea la Londra a dispărut, jurnalul portughez (1941-1945) a fost publicat finalmente și în Româniaiii după apariția de traduceri în alte limbi, jurnalul început la Paris și continuat la Chicago (1945-1969) care cuprinde 59 de caiete existente în Fondul Eliade din care a fost publicată la Gallimard, o selecțieiv făcute de Eliade, în traducere franceză, cu originalul românesc tipărit după 1990, iar între 1970 și 1985 după ce artrita îi crea mari probleme de scris olograf, nu are decât notații pe carnețele și foi volante, dactilografiate apoi de Christinel și publicate, integral, de Mircea Handocav. Cât privește memoriile („autobiografia amintită”), ele au fost scrise la finalul vieții, ca o sinteză plecând de la informațiile din carnetele de jurnal, și reprezintă, desigur, varianta convenabilă pe care autorul o dă istoriei sale personalevi. Am făcut aceste mențiuni pentru că, din formularea lui Eliade, reieșea că lucrurile ascunse, secrete, din biografia sa nu vor putea fi devoalate decât după moartea sa. Cum însă jurnalul său din anii parizieni (1945-1954) nu a fost decât extrem de puțin făcut public, iată ce se găsește acolo, în zona inedită, referitor la adeziunea sa politică la Mișcarea Legionară:

„24 iunie 1946 […] Plimbîndu-mă aseară pe malul Senei, între Chatelet și Louvre, mă opream în fața fiecărui vaporaș ancorat lîngă [«în fața», tăiat] chei și retrăiam – stimulat de un vas cu flori, de o oală în care se fierbeau legume, de un coș fumegînd somnoros momente disparate din adolescența și tinerețea mea. […] Apoi, călătorind pe Rhin cu Nina. În 1937, de la Heidelberg la Colonia, călătorie pe care m-am trudit, chiar atunci, să o însemn (a apărut în Universul Literar din 1938-39), dar care pentru mine rămîne încă plină de bucurii și de mistere, căci se leagă de ultimii mei ani fericiți alături de Nina, cînd încă nu începuse presiunea «evenimentelor», cînd istoria nu ajunsese, pentru mine, o permanentă teroare.

Reflectez acum, scriind toate acestea (și le scriu ca să «salvez» fragmente dintr-un timp concret a cărui curgere mă istovește și mă videază), la toate nefericirile [pe] care mi le-a adus încadrarea mea în Legiune. Din toamna 1937 n’am mai avut liniște [s.n.]. Mi-am văzut prietenii închiși, apoi împușcați, am fost urmărit, închis, apoi m’am îmbolnăvit, apoi a murit Nae… Și nu mai mă puteam rupe de trecut; sufeream pentru suferințele altora, adeseori sufeream pentru prostia sau crimele lor. Și ghinionul care mă urmărea…”.

Este, cred, adevăratul punct de plecare în sensibila dezbatere legată de încadrarea efectivă în activitatea politică a grupării conduse de Corneliu Zelea Codreanu. Iar întrebarea adecvată e, desigur, de ce în 1937? Pentru că și tulburătoarea „foaie de temperatură” din inevitabil subiectivul jurnal al lui Mihail Sebastian consemnează alunecarea prietenilor de dreapta de la simpatii și comentarii aluziv antisemite la accente din ce în ce mai tari în discursul lor politic exact în această perioadă. Anul 1937, așa cum apare el în jurnalul lui Sebastian, începe cu marea emoție națională legată de moartea celor doi capi legionari, Ion Moța și Vasile Marin, pe frontul Războiului Civil spaniol. Iată ce scrie el într-o consemnare din vineri, 15 ianuarie: „au murit Moța și cu Vasile Marin în Spania. Mi-e greu să vorbesc cu Mircea despre asta. Simt că este în doliu. În ce mă privește, mă gândesc cu tristețe la întîmplarea asta. Este în tabăra lor mai multă orbire decît farsă și poate mai multă bună-credință decît impostură. Dar atunci, cum se poate, prin ce aberație, să nu-și dea seama de oribila lor eroare, de sălbateca lor eroare?”vii Pentru cei care analizează situația politică a anului 1937 apare de natura evidenței faptul că simpatia pentru legionari, datorată corupției și sărăciei românești combinată cu ascensiunea militarismului hitlerist – care părea o soluție radicală bună de exportat în Europa –, era în creștere. Iar legionarii păreau nu numai o soluție de forță, dar aveau, neîndoielnic și cel mai eficient discurs populist. În plus, au exploatat moartea celor doi fruntași căzuți pe front orchestrând un uriaș spectacol cu impact emoțional. Trenul cu cele două sicrie a fost purtat în pelerinaj în Moldova, Ardeal și Oltenia până să ajungă la București fiind petrecut de zeci de mii de oameni în fiecare gară, iar în capitală au fost organizate funeralii-spectacol care au impresionat publicul larg și au constituit, probabil, un bun câștig electoral. Pentru că dincolo de acest moment de vizibilitate, anul 1937 a însemnat, în primul rând, anul electoral în care partidul legionar Totul pentru Țară a dezvoltat o propagandă politică destul de eficientă. Deși simpatiile lui Eliade pentru Codreanu și pentru proiectul creștin-radical al Gărzii datau de mai multă vreme, în anul 1937 discursul său politic anti-evreiesc se îngroașă, iar acțiunile violente ale legionarilor își găsesc ecoul în comentariile jurnalistice sau în cele private ale lui Mircea Eliade, așa cum apar ele consemnate de către prietenul său Mihail Sebastian – „Marți, 2 martie: Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfârșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei”viii. Această mărturie arată că procesul de „încadrare” politică era pe o pantă ascendentă încă de la începutul anului. De altfel, Eliade însuși, în memoriile sale, va relata atmosfera anului electoral în care legiunea lui Codreanu va obține un scor neașteptat de bun. „Pe nesimțite – scrie el rememorând acel an – atmosfera politică se schimbase și amenința să se agraveze. Popularitatea mișcării legionare era în continuă creștere. Câțiva dintre prietenii și colegii mei aderaseră de câțiva ani la Garda de Fier. Alții păreau a aștepta momentul prielnic ca să-și ceară admiterea. Deși nu se încadrase în chip oficial, Nae Ionescu era considerat «ideologul» mișcării legionare, spre iritarea altor intelectuali și gazetari de dreapta”ix. Acesta să fi fost oare declicul și pentru înregimentarea lui? Este oare referința din jurnalul parizian, inedit, o bornă clară, credibilă? Căci „toamna lui 1937” nu poate însemna nimic altceva decât intrarea în politica militantă cu ocazia scrutinului electoral din acel an. Ce urmărea oare Eliade? (Continuarea în ediția din 10 iulie a Ziarului de Iași)

 

*Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

iOriginalul este în Fondul Eliade de la Chicago. E interesant că Bruce Lincoln, deși avea această corespondență la îndemână la el acasă, citează, pe urmele lui Țurcanu, din ediția germană a Operelor lui Scholem.

iiCf. p. 14 a manuscrisului original care a fost apoi dactilografiat de Christinel și transmis ca atare profesorului Scholem: Știu, de asemenea, că tot adevărul nu va fi cunoscut decât după publicarea întregului meu Jurnal și a autobiografiei, adică după moartea mea (trad. mea).

iiiÎntr-o ediție coordonată de Sorin Alexandrescu cu participarea lui Florin Țurcanu și Mihai Zamfir: Eliade, Mircea – Jurnalul portughez și alte scrieri. Buc.: Humanitas, 2006, 2 vol.

ivEliade, Mircea – Fragments d‘un Journal, Paris: Gallimard, vol. I (1945-1969) trad. Luc Badesco,1973; Vol. II (1970-1978) trad. Const. Grigoresco, 1981 și vol. III (1979-1985) trad. Alain Paruit, 1991.

vEdițiile coordonate de Mircea Handoca sunt controversate. El a reunit materialele disponibile, din care o parte i-au fost oferite de Eliade însuși la Paris, într-o ediție în două volume cuprinzând perioada 1941-1985. În fapt, Jurnalul portughez (1941-1945) nu este prins aici, iar din perioada 1945-1969 nu e decât materialul selectat de Eliade pentru volumul francez. O mare parte din cele 59 de carnete de jurnal este inedită. Vezi Eliade, Mircea – Jurnal (1941-1985), 2 vol., Buc.: Humanitas, 1993.

viEliade, Mircea – Memorii 1907-1960, Buc: Humanitas, 1992. Toate au avut mai multe ediții, dar am menționat doar edițiile prime.

viiSebastian, Mihail – Jurnal. 1935-1944, Buc.: Humanitas, 1996, p.108

viiiIbidem, p.115. E un pasaj mai lung în care Sebastian scrie că Eliade aproba violențele împotriva „dușmanilor Gărzii” precum rectorul Traian Bratu de la Iași sau asupra activistului comunist Gogu Rădulescu care va avea, mai târziu înalte funcții în PCR.

ixEliade – Memorii, ed.2003, pp.339-340.

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii