Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (VIII)

Intrarea în politica militantă, în toamna anului 1937 – după propria-i mărturisire – a însemnat pentru Eliade asumarea unui rol de propagandist în lupta electorală care se va finaliza în luna decembrie a acelui an. Detractorii lui folosesc acuzația de „înregimentare în Mișcarea legionară” într-un sens extrem de ambiguu fără a face niciodată o referire precisă la ce ar fi putut însemna această afiliere politică. Simpla acuzație, adevărată de altfel!, e suficientă pentru a lăsa loc liber speculațiilor și incriminărilor grave. A intrat oare Eliade într-un cuib purtând cămașa verde cu diagonală și Mauserul la șold, precum vechiul său prieten Mihail Polihroniade, sau, așa cum procedează de regulă intelectualii, a început să scrie pe față, public, în siajul unui partid? De altfel, articolele sale din acea perioadă – descoperite pentru prima oară de profesorul Mac Linscott-Rickets în sejurul său Fulbright de la Bucureștiⁱ – au fost și au rămas cam singurele probe clare ale derapajului său politic. Articolele erau, în primul rând, în siajul publicisticii sale generale dedicată românismului naționalist și a misiunii spirituale, creștine, pe care ar trebui să o adopte un partid care să ia puterea. Apoi, desigur, sublinia derapajele guvernului și orbirea sa în privința ascensiunii la putere a „străinilor” (sau alogenilor dacă e să păstrăm limbajul publicistic eminescian, adoptat și de legionari) acuzați de excese și malversațiuni economice, ca niște țapi ispășitori la îndemână, precum în majoritatea țărilor europene de atunci. Spre exemplu, într-un articol celebru, intitulat „Piloții orbi”, publicat în ziarul centrist-creștin Vremeaⁱⁱ, din 19 septembrie 1937, Eliade scrie, atacând fără echivoc guvernul: „Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajînd orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și ajutîndu-le să-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără cînd aud evreii țipînd «antisemitism», «fascism», «hitlerism»! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvăzători, își apără primatul economic și politic pe care l-au dobîndit cu atîta trudă risipind atîta inteligență și atîtea miliarde. Ar fi absurd să te resemnezi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – după ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atîtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină pozițiile lor în așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mă privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul”ⁱⁱⁱ. Nu e aici, desigur, locul pentru a nota recurența acestor teme și a acestui tip de culpabilizare a străinilor în politica internațională de astăzi, la aproape un veac distanță, ceea ce arată, trist, faptul că nu există cu adevărat o lecție a istoriei și că în perioadele de criză se accentuează discursul gregar naționalist, cu tușe rasiste, care aruncă vina pentru toate necazurile și lipsurile pe umerii imigranților.

Firește că, din bogata sa publicistică, cele mai culpabile intervenții jurnalistice ale lui Eliade sunt cele publicate în cotidianul Buna Vestire^iv, oficiosul Mișcării Legionare, dintre care prima, pe 14 oct. 1937, este un encomion pentru generalul Cantacuziono-Grăniceru, președintele formal al Partidului Totul pentru Țară: „îmbrățișînd idealurile Legiunii, Generalul Cantacuzino a recunoscut în noua sa familie spirituală, aceeași iubire de libertate, același simț al onoarei și demnității, aceeași nepăsare față de moarte, de suferință și de prigoană – pe care le păstrase intacte în sufletul său de oștean. A recunoscut în Căpitan și în legionarii săi morala medievală, bărbătească, românească, pe care deznădăjduise s-o mai vadă stăpînind sufletele contemporanilor”^v. Acest articol împreună cu altul, nesemnat (apărut în 14 ianuarie 1938), despre iminența revoluției creștine, publicat în grupajul „Prinos de lacrimi și rugăciuni pentru sfânta jertfă de la Majadohonda”, la un an de la moartea lui Moța și Marin, sunt singurele certe scrise de Eliade și publicate în cotidianul legionar. Pe lângă ele, mai există și celebrul text incriminator, publicat în numărul din 17 decembrie 1937, pe prima pagina, ca răspuns la ancheta „De ce cred în biruința Mișcării Legionare”. Iată răspunsul atribuit lui Mircea Eliade:

„Puține neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atîtea virtuți ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limbă romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creație spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atîtea virtuți – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-și fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-și sfîrșească viața în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaște-o istoria, surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfîrtecat de străini, demoralizat, trădat, vîndut pentru cîteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinților noștri pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mînă, ca să piară ca un laș astăzi, îmbătat de vorbe și alcool, imbecilizat de mizerie și paralizat de trădare. Cine nu se îndoiește de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruința Mișcării Legionare.

Cred în această biruință pentru că, înainte de toate, cred în biruința duhului creștin. O mișcare izvorîtă și alimentată de spiritualitatea creștină, o revoluție spirituală care luptă în primul rînd împotriva păcatului și nevredniciei – nu este o mișcare politică. Ea este o revoluție creștină. Cuvîntul Mîntuitorului a fost înțeles și trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creștine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluție creștină cu toată ființa sa; niciodată cuvîntul Mîntuitorului n-a fost înțeles ca o revoluție a forțelor sufletești împotriva păcatelor și slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu și-a ales ca ideal de viață călugăria și ca mireasă Moartea. […]

Personalitatea crește și rodește pretutindeni, și cu cît e mai severă disciplina cu atît «personalitatea» se definește mai precis. Disciplina nu e totuna cu «dictatura» cum lasă a se înțelege ponegritorii Legiunii. Disciplina crește și promovează personalitățile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuți, asupra instinctelor sau asupra anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îți dă ție comanda asupra bestiei din tine, asupra vieții biologice care încearcă să te mențină evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întărește pe tine, îți făurește personalitatea. De aceea, cavalerii feudali și medievali au fost atît de liberi și de dîrji; pentru că juraseră credință unui șef…

Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: «iubește și fă ce vrei!». Cela care iubește cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om și libertatea pe care și-o dobîndește insul iubind nu va stînjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frați. Și este atît de puternic valul de dragoste, încît dacă n-ar fi decît el singur, și tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruința Mișcării Legionare”.^vi

Atâta vreme cât, la data apariției, nu l-a repudiat public, ce importanță mai are dacă acest text, care tricotează ideile lui Eliade cu armătura propagandistică legionară, ar fi fost bricolat de Mihail Polihroniade. Pentru ideile de aici Eliade trebuia să dea seama, mai ales că a și plătit câteva luni după aceea pentru ele cu libertatea. (Continuarea în ediția din 17 iunie a Ziarului de Iași)

 

^*Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

ⁱLa începutul anilor ’80, profesorul Ricketts face o cercetare la București, vorbește cu sora lui Eliade și încheie un târg cu directorul Bibliotecii Academiei, care îl lasă să transcrie articolele scrise în sprijinul legiunii, aflate „la secret”, în schimbul copiatorului său mobil adus din S.U.A., o minune pentru România acelor timpuri. Eliade va face un șoc când Ricketts i le arată la Chicago și va spune, ca și în răspunsul către Scholem, că articolul din Buna Vestire nu-i aparține fiind compilat de redactorul-șef, adică de Polihroniade.

ⁱⁱDeținut de frații Donescu, din care cel mai mic, Alexandru Gh., era primarul în funcție al Bucureștiului, cotidian care era deschis mai multor opțiuni politice cu condiția să se păstreze decența față de ortodoxie.

ⁱⁱⁱApud Eliade, Mircea – Textele legionare și despre românism, Ediție coord. de Mircea Handoca, Cluj:Dacia, 2001, pp.56-57

^ivÎnființat în 1937, ca instrument electoral, și desființat de Ion Antomescu în 1941. Acționar majoritar a fost Mihail Manoilescu. Din 6 septembrie 1940, pentru o scurtă perioadă, redactor-șef va fi Constantin Noica.

^vTextele legionare…, p.61

^viIbidem, pp.63-66

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video