Mircea Eliade – un dosar politic neîncheiat (XII)

Cu sau fără sprijinul Securității, montajul demascator din Toladot, în care erau pentru prima oară făcute publice notațiile din Jurnalul lui Sebastian, care îl acuzau pe Eliade de simpatii legionare și chiar de antisemitism, și-au atins scopul. Publicate în limba română, ele au fost imediat traduse și aduse la cunoștința marelui savant Gershom Scholem, iar scandalul iscat de aceste dezvăluiri a dus la anularea conferinței savantului american de origine română la Universitatea din Ierusalim din 1972, la invitația prietenului Burton Feldman de la departamentul umanistic al universității. Deși Feldman i-a explicat lui Scholem contextul întregii chestiuni, iar marele profesor evreu de istoria religiilor a părut finalmente convins și de argumentele din scrisoarea lui Eliade, acesta nu a mai dat curs invitației pentru a nu stârni o dispută care, în contextul post-Holocaust, putea fi explozivă.

Totuși, această afacere este extrem de revelatoare pentru întreaga suită de întrebări și nedumeriri legate de un trecut ascuns, de care, evident, Eliade nu mai dorea să-și amintească, care evidenția neașteptate „schelete în dulap” pentru o vedetă academică mondială a disciplinei Istoria religiilor. Deși acest tip de incriminare pentru activități fasciste din tinerețe va exploda în Statele Unite abia în anii 80, după moartea profesorului american de origine belgiană Paul de Man – dovedit ca implicat în activități naziste, afacerea Toladot i-a arătat lui Eliade că trecutul poate reveni oricând la suprafață și că ceea ce el voia să uite s-ar putea să fie revelat cândva. Ceea ce s-a și întâmplat în 1991, când Norman Manea, prozator evreu scos din România ceaușistă înainte de Revoluție prin programul lui Philip Roth pentru Europa de Est, publică în revista The New Republic un eseu demascator intitulat „Felix culpa”ⁱ în care dezvăluia activitatea politică pro-legionară a lui Eliade plecând de la o remarcă a acestuia din jurnal în care nu numai că nu-și asumă trecutul politic, dar, într-un fel, îl resimte ca o greșeală care i-a dat și satisfacțiiⁱⁱ. Cum însă subiectul acestei „vinovății fericite” e controversat, vor fi mereu abordări concurente, pe care nu le putem dezvolta aici.

E importantă, cred, revenirea la momentul 1972, la corespondența cu Scholem. Acestuia i se trimite transcrierea în ebraică a extraselor din Jurnalul lui Sebastian, împreună cu acuzația directă adresată marelui profesor israelian că a contribuit cu un text la volumul omagial dedicat lui Eliade onorând astfel un antisemit. Surprins, dar totuși deferent, el îi scrie lui Eliade imediat după apariția Toladot-ului, pe 6 ianuarie, cerându-i firești explicații. Răspunsul lui Eliade, pe 10 martie, e interesant de analizat în întregul său, mai ales că astăzi pot fi citite în Fondul personal Mircea Eliade de la Colecțiile speciale ale Bibliotecii Regenstein a Universității din Chicago atât scrisoarea olografă a lui Eliade, cât și răspunsul oficial trimis lui Scholem dactilografiat de Christinel, cu un paragraf final scris de mânăⁱⁱⁱ. Într-adevăr, acesta ar fi putut fi un moment crucial în care Eliade să-și fi asumat greșelile de tinerețe și să se căiască dacă nu public, cel puțin în fața unui coleg evreu stimat și respectat internațional. În loc de asta își construiește astfel apărarea:

În primul rând, pentru că probele acuzării erau extrase din Jurnalul lui Sebastian, pe care Eliade nu-l citise niciodată, evident, începe prin a mărturisi cât de mult l-au tulburat pentru că el, în ciuda unei răceli de care se simte vinovat pentru ultima parte a vieții lui Sebastian nu a încetat niciodată să-l considere un prieten apropiat chiar dacă au existat „circumstanțe care au erodat pas cu pas amiciția noastră, o prietenie prezentă totuși atât în jurnalul său , cât și în cel, inedit, al meu”. Trecând în revistă această prietenie în siajul mentorului comun, Nae Ionescu, apoi la Cuvântul (unde au fost colegi de redacție în prima serie, din anii 30, nelegionară) ajunge totuși, la final, să accepte că „e adevărat că între anii 1938-1940, ne-am dat amândoi seama cât de mult diferă perspectivele noastre politice, căci eu, fiind de «dreapta» mă situam în tradiția naționalistă a lui Eminescu, Maiorescu și Iorga. Cu toate acestea, am rămas prieteni. Abia acum, citind fragmentele din Jurnalul lui am realizat cât de mult suferea ca urmare a polemicilor noastre. Este adevărat că în cele câteva zile când am revenit de la post la București nu l-am căutat, în august 1942, dar din cu totul alte motive decât cele invocate de el cum că «fiind diplomat știam de soarta care li se pregătea evreilor». Nu aș fi răspuns niciodată acestei insulte dacă Dvs., coleg stimat, nu ați fi citit-o. Realitatea este că venisem la București ca urmare a unei lungi întrevederi cu Salazar asupra căreia nu pot da prea multe detalii – dar pe care le veți afla din Jurnalul meu. Cerusem o audiență șefului PNȚ, Iuliu Maniu (care era în opoziție!), dar, îndreptându-mă spre casa lui, am observat că sunt urmărit de un agent al poliției secrete astfel încât am fost obligat să fac mai multe ocoluri, ajungând prea târziu la casa lui Maniu și neputând discuta decât cu secretarul său particular. În timpul sejurului la București am fost continuu sub supraveghere și acesta a fost motivul pentru care nu i-am contactat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alți amici și colegi, pentru că aș fi putut să-i compromit. Nu-mi voi ierta niciodată prudența exagerată dictată de frica de atotputernica poliție secretă”^iv.

În al doilea rând, pe lângă relația cu Sebastian, va arăta erorile din articolul acuzator, va sublinia că interviul din Buna Vestire nu-i aparține^v și va afirma că nu a publicat nimic în revistele legionare, nici în țară și nici apoi în exil. În fine, aici aduce argumentul suprem că a fost arestat din greșeală ca legionar, dar după ce a fost cercetat i s-a dat drumul pentru că era nevinovat. În realitate, am arătat cum s-au petrecut lucrurile: a fost salvat de consilierii regelui Carol al II-lea, Al. Rosetti și generalul Condeescu (unchiul soției), fiind eliberat după ce a semnat un angajament că nu va mai face politică de niciun fel. Un angajament pe care l-a respectat până la sfârșitul vieții.

Gershom Scholem a acceptat explicațiile lui Eliade, dar, odată cu ascensiunea discursului eticist în spațiul universitar și public și cu devoalarea dosarelor polițiilor secrete ale regimurilor dictatoriale care au apăsat asupra României, lucrurile nu au mai putut fi acoperite.

Este vinovat Eliade in aeternum pentru febra politică fascistă din tinerețe și, în ciuda unei vieți strălucitoare academic, literar și uman de peste o jumătate de veac după aceea, nu poate fi iertat pentru că nu și-a asumat vina? Mi-e greu să răspund și de aceea am încercat să schițez, cu dovezi nu cu speculații, în acest dosar neîncheiat, la fel ca Eliade în 1927, câteva linii directoare, căci povestea va continua…

Post scriptum. Ipoteza lui Bruce Lincoln că asasinarea lui Ioan Petru Culianu ar avea vreo legătură cu trecutul lui Eliade și că cei câțiva bătrânei paraplegici din Illinois care mai aveau în 1991 moaca lui Horia Sima pe perete ar fi putut fi instigați de Christinel Eliade (!?)^vi să angajeze un killer care să-l ucidă profesionist pe fostul discipol este o gogomănie la fel de plauzibilă ca vreo teorie care ar spune că l-au ucis extratereștrii. Că tot atâtea dovezi concludente sunt aduse ca probe.

^*Lincoln, Bruce – Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder, Oxford University Press, 2024

ⁱReluat apoi, într-o variantă mai extinsă în volumul Manea, Norman – On clowns: The dictator and the artists, Grove Weidenfeld, 1992 (ed. română la Polirom, 2005, în mai multe reeditări)

ⁱⁱPentru o discuție mai nuanțată asupra acestei teme vezi studiile lui Mac Linscott-Ricketts și Liviu Bordaș în Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii și antisemitismul, M. Gligor și L. Bordaș (ed.), vol 1-2, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2012

ⁱⁱⁱ„Avec mes sentiments les plus sincéres, Mircea Eliade”

^ivOriginalul în franceză, traducerea mea.

^vAici e referința singulară unde spune, mințind, că nu a colaborat cu acest jurnal, dar „s-ar părea că acest text există din moment ce Sebastian îl citează. Probabil – continuă el – a fost un răspuns oral la o anchetă, care a fost apoi «editat» în redacție”.

^viCare nu suporta nici picior de extremă dreaptă prin preajmă, o dată pentru că detesta legionarii, iar a doua oară pentru că i-ar fi amintit soțului ei de Nina, prima soție, înfocată gardistă.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video