Mirel Cană - o încercare de portret
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco
agri.shop

sambata, 08.05.2021

Mirel Cană - o încercare de portret

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

L-am întâlnit deseori la Casa Dosoftei. Mi-l închipui şi azi tronând acolo, retras în spatele unui pupitru rustic, scrutând prin ochelarii fumurii hrisoavele înşirate în vitrine, dar şi pe pereţii reci, uşor igrasioşi, pe care trecerea vremii a desenat tot felul de umbre şi de figuri voievodale. În acest spaţiu al amintirii, placat de ziduri groase, spectrul lui Mirel Cană se simte cu adevărat în elementul său.

Încă de pe vremea când îşi tocea coatele pe băncile facultăţilor şi era tânăr şi ferice, i-am asociat figura, n-aş putea spune exact de ce, cu cea a cardinalului Richelieu. De statură potrivită, slăbuţ, cu o faţă ascetică, de culoarea pergamentului, ascunzându-se în spatele unor ochelari fumurii şi a unei bărbuţe esoterice, Mirel Cană, alias Şerban Alexandru, sau viceversa, mi-a creat la început impresia unui personaj livresc, paradoxal, ce ţese în jurul său un întreg păienjeniş de fapte, intrigi şi tot felul de aranjamente care de care mai ciudate. Impresia aceasta mi-a fost alimentată, ani la rând, de un amic, un prozator, de altfel foarte talentat, dar care nu suporta nici un fel de concurenţă. Orice nouă carte apărută pe piaţă o considera un afront adus propriei persoane. Afrontul era cu atât mai grav, cu cât venea din partea unui om care poseda talent. Pentru că scria proză şi era un om retras, Mirel fu catalogat de condeierul meu drept un individ extrem, extrem de dubios. De fapt, omul Mirel, alias Şerban, avea oroare să piardă timpul pe la cafenele. Avea altceva mai bun de făcut. Lucra la proiectele sale literare, care îl storceau în asemenea hal de puteri, încât nu mai avea vlagă şi răbdare să se ocupe de can-can-uri. Asta pe de o parte, pe de alta, Mirel Cană era conştient de faptul că din pricina fizionomiei sale uşor machiavelice va fi acceptat foarte greu de cercurile congenerilor săi literaţi, de aceea căuta mereu compania tinerilor. Fapt care trezea ilaritate printre scriitorii mai bătrâni. În ciuda suspiciunii de care avea parte, Mirel Cană nu s-a abătut, aş putea spune, cu nici o literă de crezul său artistic şi existenţial. Într-un oraş patriarhal, ros pe dinăuntru de tot felul de orgolii, dar şi de conservatorism, cufundat mereu într-un trecut cu accente nostalgice, Mirel Cană voia să reînvie, tocmai pentru a echilibra lucrurile, spiritul avangardist. Tinerii scriitori ai anilor nouăzeci Şerban Axinte, Bogdan Creţu, Cătălin Creţu, Florin Dan Prodan, Livia Iacob, Savatie Baştovoi, Briscan Zara, Doris Mironescu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Lucian Parfenie, Codrin Dinu Vasiliu, Adrian G. Romila, cărora li s-au alăturat înainte mergătorii lor cluboptişti - Dan Lungu, Antonio Patraş, Michael Astner, Radu Andriescu, Constantin Acosmei, Dan Sociu, Horaţiu G. Decuble, şi mulţi alţii, asistaţi din umbră, dar şi la vedere de Ovidiu Nimigean, l-au avut mult timp ca amfitrion şi mentor. Scriitorul avea vocaţie de formator de opinie. El le-a pus la dispoziţie spaţiul Casei Dosoftei pentru întâlnirile săptămânale. Au fost şedinţe memorabile, unde au citit tinerii scriitori din Iaşi, din Suceava, de la Chişinău, Neamţ, şi din alte zone ale ţării. Tânăra generaţie de scriitori din Iaşi îi datorează mult. Nu e de mirare că în rândul lor amintirea lui rămâne mereu vie.

Probabil, la fel de vie ca şi în memoria mea. Mirel trăia în interiorul propriul său univers liric, fiind atât de adâncit în el, încât atunci când se întâmpla să te întâlneşti cu el, arareori reuşeai să legi o conversaţie ce trecea dincolo de livresc.

Fiind oarecum suspicios din fire şi vrând să afle tot ce mişcă în materie de proză prin Iaşul literar şi văzând că de la Mirel, alias Şerban Alexandru, nu vine nici un semn de curtoazie, amicul meu, un om de altfel admirabil şi plin de haz, de care v-am vorbit ceva mai sus, mai întâi căzu pe gânduri, apoi îl catalogă drept un individ dubios, un fel de eminenţă cenuşie, ce se oploşise în dulcele nostru târg, cu scopul de a urca pe scara socială şi de a surpa fragila ierarhie de valori a lumii literare ieşene.

Mărturisesc că aceste „arabescuri”, spuse pe un ton ce nu lăsa loc nici unui dubiu, au avut efect asupra mea, şi am văzut mult timp în Mirel Cană, într-adevăr, un Richelieu, un Richelieu desprins nu din tratatele de istorie, ci unul descins din celebrele romane ale lui Dumas. Dacă m-aş fi aplecat mai mult asupra fizionomiei lui, aş fi descoperit că am de-a face - fiindcă tot veni vorba de autorul lui D’Artagnan - cu un muschetar în adevăratul sens al cuvântului, care ar fi fost în stare să-şi sacrifice viaţa pentru o utopie. L-am cunoscut din vremea studenţiei, apoi, pentru o vreme, „muschetarul” Mirel (acum îl asemăn când cu Aramis, când cu Don Quijote de la Mancha) a dispărut din Iaşi. După absolvirea facultăţii primise o repartiţie undeva în sudul ţării, într-un sat din judeţul Ialomiţa. Când a revenit în dulcele nostru târg, după o absenţă îndelungată, suspiciunea mea acumulată prin metoda picăturii chinezeşti nu dispăruse cu totul. M-a abordat pe stradă, cu o morgă ce mi s-a părut a fi suspectă, spunându-mi că undeva într-un sat pierdut prin Bălţile Brăilei există doi profesori de română, poeţi şi ei, care sunt pasionaţi de poezia mea. L-am privit zâmbind, cu subînţeles. Ce urmăreşte, de fapt, acest Mirel, care încearcă să-mi intre pe sub piele?!, m-am întrebat cercetând-l cu privirea. Vreo slujbă? N-aş fi zis... Deja avea una mult mai sigură decât a mea. Atunci? Pur şi simplu, simţeam că personajul îmi lunecă printre degete. Nu l-am crezut nici când întâlnindu-l ceva mai târziu mi-a povestit cum a reuşit să scape de pietricelele adunate în rinichi, din cauza cărora avusese nişte dureri cumplite... Fusese întins pe burtă între două scândurele (să fie oare vorba de o viziune artistică?), şi bătut cu ciocănelele în dreptul şalelor până când pietrele de la rinichi s-au transformat într-o pulbere sidefie, ce i s-a scurs prin orificii...

Abia în vara fierbinte a anului 2000, am avut revelaţia unui alt Mirel Cană. Strângeam, alături de câţiva scriitori, semnături pentru Declaraţia de la Iaşi, şi poetul Ovidiu Nimigean mi-a sugerat că ar trebui să încerc să-l contactez şi pe Mirel, cunoscându-i opiniile. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu el, în Târgu Cucului, în apropiere de Golia, la nici cinci minute după ce mă despărţisem de Ovidiu. Ne-am salutat, oarecum protocolar, i-am spus pe scurt despre ce-i vorba, iar Mirel a scos pixul şi a semnat fără prea multe comentarii. L-am întrebat dacă este sigur pe gestul său pentru că un asemenea gest „costă” în lumea literară, dar Mirel Cană a făcut un semn cu mâna, în sensul că n-are importanţă, şi, spre uimirea mea, detaşat parcă de lume şi-a văzut mai departe de drumul său. L-am privit cum coteşte după chioşcurile din staţia de tramvai din Târgu Cucului, şi mi-am zis: un cardinal nu şi-ar fi pus pielea la bătaie de dragul unei idei. Şi deodată, Richelieu s-a transformat într-un adevărat Don Quijote de la Mancha...

Drumul lui Mirel Cană, ca şi lupta cu morile de vânt, a însemnat mult mai mult decât o semnătură. Cineva spunea că împotriva veleitarismului şi a inerţiei care şi-au pus pecetea asupra vieţii culturale nu poţi lupta decât creând alternativa. Iar alternativa lui Şerban Alexandru (Mirel Cană) se numeşte astăzi, „Omul e mort (noua poemă română)” şi mai ales tetralogia Benedict şi Maledict, „cel mai amplu şi mai interesant proiect literar postrevoluţionar”, cum îl consideră Liviu Antonesei în prefaţă celui de-al doilea volum, apărut la Editura T.

În „noua poemă” a lui Şerban Alexandru, nu mai există România... România a alunecat în hău şi în locul ei s-a ridicat din ape (primordiale?) Republica Brăila, unde trăiesc nu mai mult de 320 de cetăţeni, care îşi au preşedintele lor şi, probabil, un Parlament. Ea este populată de tot felul de personaje bizare, mitice şi autohtone, cum ar fi Emanuel şi Emanuela, Herma, Hermanuel şi Hermanuela, celebrul Terente, Mefi, Traian Murgescu (un nebun), Otto, Ivan, Calistru, Orania, omniprezentul Grigore. O singură frază le adăposteşte pe toate forţând limitele genului, apelând la toate tehnicile narative, începând cu cele ale cronicarilor şi sfârşind cu cele ale lui James Joyce şi Julia Kristeva. Experimentul va fi amplificat în tetralogia Benedict şi Maledict, care e, deopotrivă, un roman romantic şi postmodern, suprarealist şi vizionar, scolastic şi existenţialist într-o oarecare măsură, un roman aflat la limita tuturor genurilor literare, fiind o încununare a experienţelor „biologice şi scriitoriceşti” ale autorului.

L-am întâlnit deseori la Casa Dosoftei. Mi-l închipui şi azi tronând acolo, retras în spatele unui pupitru rustic, scrutând prin ochelarii fumurii hrisoavele înşirate în vitrine, dar şi pe pereţii reci, uşor igrasioşi, pe care trecerea vremii a desenat tot felul de umbre şi de figuri voievodale.

În acest spaţiu al amintirii, placat de ziduri groase, spectrul lui Mirel Cană se simte cu adevărat în elementul său. Având la îndemână rigla şi echerul, dar şi tot felul de hărţi, harfe şi cadrane solare, inclusiv de instrumente muzicale ce măsoară oscilaţiile scoarţei cerebrale, Mirel Cană continuă să croiască planuri din „cuţite şi pahară”, lucrând mai departe, potopit de umbră, la proiectul său.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Obsesiile microbiştilor români

Nicolae GRECU

Obsesiile microbiştilor români

„Ne-a furat arbitrul” şi „jucătorul X ne-a vândut la pariuri” sunt unele dintre acestea.

Filmuletul zilei

opinii

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)

Eugen MUNTEANU

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)

Episodul de azi, penultimul din această serie, conţine o succintă prezentare a confuziei medievale dintre denumirile istorice Dacia versus Danemarca, respectiv Dacus versus Danus, confuzie pe baza căreia autori contemporani construiesc ipoteze aberante, cu motivaţie „patriotică”, dar cu un puternic iz protocronist.

După Înviere

pr. Constantin STURZU

După Înviere

Cea mai importantă predică a Domnului a fost una fără cuvinte. A început în Ghetsimani, cu sudoarea Lui, care "s-a făcut ca picături de sânge" (Luca 22, 44) şi a continuat pe Cruce, până la gestul de a-Şi da duhul de bunăvoie, nu pentru că fusese biruit de moarte. 

Dezastru de sărbători

Alexandru CĂLINESCU

Dezastru de sărbători

Să nu ne amăgim cu gândul că lumea, în special tinerii, nu se mai uită la televizor. România TV are audienţă la un segment deloc neglijabil din populaţie, sensibil la „patriotism” şi la grija pentru „nevoile românilor”. Direct sau insidios, postul exercită o influenţă nefastă, cu consecinţe pe termen lung.

pulspulspuls

Imagini de colecţie: oare ne-am schimbat sau nu în bine?

Imagini de colecţie: oare ne-am schimbat sau nu în bine?

Un amic cetitor atent atent ne-a pus ieri la dispoziţie această faină poză de campanie, stimaţi telespectatori. 

Caricatura zilei

Două măști

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.