Misiunea

În sufrageria destul de înghesuită a doamnei Scorpan am văzut şi celebra carpetă „Răpirea din serai”. Faptul acesta nu m-a mirat. În majoritatea locuinţelor oamenilor veniţi de la ţară la oraş, care umpleau cartierele mărginaşe ale oraşelor României comuniste se afla atârnată de perete, la loc de cinste, câte o astfel de carpetă. Sau un tablou similar. Moda aceasta îşi avea rădăcinile în epoca socialistă. Dacă nu cumva chiar din cea interbelică. Dar atunci numărul carpetelor era destul de limitat. Ele s-au înmulţit imediat după revoluţie, odată cu deschiderea graniţelor, când puhoaie întregi de oameni plecau la Istanbul cu valize de rulmenţi de tot felul sau alte mărfuri şi se întorceau de acolo cu haine de piele, blănuri, rochii de mătase, pantofi de carton, cizme şi tot felul de carpete şi bizarerii. N-am întrebat-o pe gazda mea dacă Răpirea din serai o achiziţionase de pe vremea Epocii de aur sau dacă achiziţia ei era de dată mai recentă. După patima pe care o avea, părea, totuşi, să aparţină unei epoci deja apuse. Nu m-a mirat nici faptul că reproducerea după tabloul Odihnă pe câmp fusese aşezată în dormitor, nu în sufragerie. Poate că doamna considera tabloul prea intim pentru a fi expus oaspeţilor. Sau, poate, nu am exclus nici această ipoteză, avea impresia că nu e suficient de frumos pentru a fi aşezat în camera sa unde veneau vecinii, rudele şi cunoscuţii. Desigur că, în mediul ei, Răpirea din serai era mai bine cotată.

Contemplând scena, am întrebat-o pe doamna Eugenia dacă s-a acomodat cu viaţa de la bloc. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns că da. Apoi a făcut câteva precizări:

– Un timp am locuit la pe şoseaua Arcului nu departe de gară. După care m-am mutat în zona Podu Roş. Soţul meu primise două camere de la IPS. Acolo ne-am simţit în largul nostru. Stăteam la o casă naţionalizată. După care ne-am mutat la bloc, aici, în cartierul Alexandru. Eram curioasă cum e viaţa la bloc. M-am obişnuit însă în scurt timp. Aici ai totul la îndemână. E mult mai bine decât la ţară. Mergi pe asfalt, nu calci prin noroi. Nu te duci să scoţi apă din fântână. Ai robinet. Nu cari lemne şi nu aprinzi focul. E bine, e comod.

Am mai întrebat-o dacă se gândeşte din când în când la casa părintească, la locurile unde a copilărit?

Se gândeşte, sigur că se gândeşte. Are acolo şi un hectar de pământ, restituit de la colectiv, dar nu are nici un folos de pe urma lui.

Mărturisesc că vorbele femeii m-au întristat. Mă aşteptam să ducă dorul locurilor natale. Să se simtă străină la oraş, nu în satul ei natal. Oraşul o schimbase. M-am gândit, oare ce ar fi spus Corneliu Baba, ascultându-i mărturisirea. Prototipul femeii pe care a pictat-o părea să aparţină satului pentru totdeauna. Dar uite că nu a fost să fie.

Cum a reuşit să ajungă la Iaşi şi să fie angajată la Muzeul de Artă?

– La începutul anilor cincizeci, satul Târzii, mi-a răspuns femeia, fusese colectivizat. Doamna Eugenia şi sora ei se înscriseseră şi ele la colectiv, cedând fiecare câte un hectar de pământ. În jurul casei lor mai rămăseseră 40 de prăjini de livadă, care le-a fost însă luat la scurt timp după colectivizare. Părinţii ei au rezistat un timp refuzând să se înscrie în Cooperativa Agricolă. Dar nu au rezistat mult. Satul a fost obligat să cultive tutun şi să plătească în natură cotele. În cele din urmă, părinţi au cedat şi au semnat. Tată ei s-a angajat ca om de serviciu la Sfatul Popular, iar mama ei s-a angajat şi ea undeva pe acolo. Iar tânăra Eugenia, după mai multe peripeţii, a ajuns la Huşi, la filiala Uniunii Femeilor Democrate din Republica Populară Română, de unde a plecat la Bârlad, unde a făcut o scurtă şcolarizare, de 21 de zile, după care s-a întors la locul ei de muncă şi a fost trimisă pe teren de către tovarăşi, pentru a lămuri lumea să se înscrie la colectiv.

– Umblam prin satele raionului Huşi, mi-a spus. Trebuia să lămurim lumea să se înscrie. Nu era uşor. Multă lume ne ocăra. Şi acum când mă gândesc la acea perioadă mi se pune o piatră pe inimă. Stăteam în gazdă la două familii de huşeni. După un an şi ceva, UFDR s-a desfiinţat şi m-am întors acasă. Între timp însă, tovarăşa Vera Vara, care fusese secretară la UFDR Huşi, ajunsese şefă de cadre la raionul Iaşi şi m-a chemat acolo. Un timp am stat la ea, apoi doamna Simiuc m-a luat la Artă şi Cultură. Iar de aici, am fost mutată la Muzeul de Artă. Şi tot doamna Vera mi-a făcut cunoştinţă şi cu soţul meu, care atunci lucra ca şofer al preşedintelui de raion, tovarăşul Săceanu. Nu am stat însă mult la Muzeu, după un an şi ceva a trebui să renunţ la slujba mea. Născusem şi trebuia să am grijă de copil. Un timp l-am ţinut în coş la muzeu, dar după ce a început să umble nu s-a mai putut. Copilul alerga prin tot muzeul, dărâmând o mulţime de exponate. Sau se ascundea cine ştie unde şi nu reuşeai să-l mai găseşti. A trebuit să renunţ. M-am mulţumit să fiu casnică.

Şi cum a fost căsnicia ei?

– Ca orice căsnicie, mi-a răspuns doamna Scorpan. Au fost şi zile bune, dar au fost şi zile rele. Zilele rele au trecut şi în amintire i-au rămas doar cele bune. Ce să zic, de lipsit nu mi-a lipsit nimic, căci fiind şofer, soţul meu îmi aducea de toate. Dar acum, am rămas singură şi e mai greu.

– În tablou păreaţi îngândurată. La ce anume vă gândeaţi?

– Nu ştiu. Nu mai ţin minte. Cred că mă gândeam la mine. La situaţia mea. Mă gândeam poate şi la perioada când mergeam prin sate împreună cu tovarăşii ca să-i lămurim pe oameni să se înscrie la colectiv.

*

Când am părăsit locuinţa doamnei Scorpan afară se întunecase.

Am ieşit pe bulevard şi am luat-o spre Piaţa Voivozilor. În apropiere de semafor, o bătrână florăreasă dădea foc la nişte ambalaje, încălzindu-şi mâinile deasupra flăcărilor.

M-am apropiat şi eu de foc şi mi-am purificat mâinile trecându-le prin fum.

Mult timp după această întâlnire mi-a stăruit în minte o întrebare. Perioada anilor cincizeci a fost una dintre cele mai crâncene din istoria postbelică a României. Toţi cei care se opuneau într-un fel sau altul regimului au avut de suferit. Era suficient ca un binevoitor să arunce o vorbă despre tine ca să fii arestat şi trimis la canal. Corneliu Baba nu a fost nici el scutit de suferinţă. A venit la Iaşi în 1935, având tot sprijinul lui Nicolae Tonitza. În anul 1938, în timpul dictaturii carliste, a absolvit Facultatea de Arte din Iaşi, unde a fost numit asistent la departamentul de pictură, pentru ca apoi, ceva mai târziu, în anul 1946, să devină profesor la aceeaşi catedră. În 1948, a expus la Salonul de Artă din Bucureşti tabloul Jucătorul de şah, fiind arestat la scurt timp şi trimis în beciurile închisorii din Galata. Se pare că tabloul său nu le-a plăcut unor tovarăşi, care l-au considerat probabil subversiv. Oricum tabloul lui Baba nu exprima acel optimism necesar propagandei regimului lui Petru Groza, impus de bolşevici. În anul următor, după o scurtă detenţie, Corneliu Baba a fost suspendat din postul său de profesor de la catedra ieşeană şi transferat la Bucureşti. A fost o mazilire care i-a schimbat destinul. La Bucureşti, cariera sa artistică a avut un curs ascendent. Probabil că în perioada de dinainte, dar şi după detenţie s-a aflat în vizorul securităţii. În martie 1953, când a început să picteze Odihnă pe câmp partidul şi organele încă îl mai supravegheau. Asta pe de o parte. Pe de alta, în ecuaţia această a supravegherii, ţinând cont de acele vremuri, a fost folosit o mare parte din anturajul în care se învârtea Corneliu Baba. După modelul preluat de la bolşevici, partidul, prin toate mijloacele, îşi implementa oamenii în toate instituţiile publice, inclusiv în cele culturale. Nimic nu se putea face fără acordul partidului. Partidul, după cum spunea George Lesnea, care trecuse fără probleme de la carlism la comunism, era în toate cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare. Fără ştirea şi fără acordul lui nimeni nu putea mişca un deget. Probabil aşa s-a întâmplat şi cu Odihna pe câmp. Nu numai titlul, dar şi tema tabloului au primit girul cenzurii comuniste. Titlul se potrivea noii ideologii. Şi dacă se potrivea titlul, trebuiau să se potrivească şi personajele.

Trebuie să ţinem cont că în perioada anilor cincizeci pictorii nu puteau să-şi aleagă singuri modelul. Trebuiau să ceară acordul cenzorilor. Modelele trebuiau să servească şi ele propagandei bolşevice implementate în România. Din cercetările pe care le-am făcut scriind această reconstituire nu am putut afla după ce criterii a ales-o Corneliu Baba pe femeia de serviciu de la Muzeul de Artă să-i servească drept model. Probabil că oamenii partidului s-au ocupat de asta. Femeia, desigur, era un simplu pion, dar un pion pe care partidul îl putea mişca după voia sa. Întâmplător sau nu înfăţişarea modelului s-a suprapus peste imaginea pe care şi-o făcuse pictorul despre personajele ce urmau să apară în tabloul său. Poate că i-a amintit şi de imaginea chipului mamei surprins într-un moment de îngândurare din copilăria sa. Nu ştim. Nicăieri nu apare în acest sens vreo mărturie. Cert este că femeia ce simbolizează astăzi chipul desprins parcă din zidul veşniciei satului românesc, amintind de chipurile întâlnite în Ion sau Moromeţii, zid care între timp s-a făcut praf şi pulbere, participase la consolidarea noului regim. Făcuse colectivizarea. Fusese activistă. Participase la multe din scenele atroce, bătăi, schingiuiri, torturi fizice şi psihice, ce au însoţit procesul colectivizării şi instaurării noului regim. Oare în timp ce îi servea ca model lui Baba mai avea şi o altă misiune încredinţată de partid, după cum afirmă unii, sau misiunea ei se limita doar la acest rol?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video