anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

Moartea unui dictator

GALERIE
lucian dirdala
  • lucian dirdala
- +

Robert Mugabe a fost un luptător şi a suferit, în tinereţe, pentru visul său politic. Dar, spre deosebire de Nelson Mandela, la Robert Mugabe suferinţa nu a generat nobleţe.

A dispărut şi ultimul mare prieten extern al lui Nicolae Ceauşescu: Robert Mugabe, longevivul fost dictator din Republica Zimbabwe, a încetat din viaţă într-un spital din Singapore, la mai puţin de doi ani după ce a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat orchestrată de membrii propriei camarile.

Cu siguranţă că există cititori care îşi amintesc de epoca în care Nicolae Ceauşescu se prezenta drept sprijinitorul luptei revoluţionare pentru decolonizare pe continentul african şi oferea cu generozitate lecţii de socialism, cu precădere în sudul continentului. Această regiune era, din punct de vedere al pedagogiei socialist-ştiinţifice, extrem de atractivă: Rhodesia (viitoarea Republică Zimbabwe) şi Republica Sud-Africană erau guvernate de regimuri de apartheid, iar lupta populaţiei negre împotriva acestora trebuia să ducă, potrivit logicii revoluţionare, la instituirea socialismului. În Africa de Sud-Vest (mai târziu, Namibia), administrată de sud-africani încă din 1915, războiul de gherilă anti-apartheid se îmbina cu lupta pentru independenţă. Angola şi Mozambic, foste colonii portugheze, se raliaseră explicit blocului sovietic în Războiul Rece, iar Tanzania şi Zambia adoptaseră sisteme cu partid unic şi doctrine socialist-tiermondiste care le aşezau, tot mai pronunţat, în aceeaşi tabără.

De altfel, fostul preşedinte zambian, Kenneth Kaunda, este singurul lider-fondator din regiune care trăieşte (are 95 de ani) şi, spre meritul său, a înţeles semnificaţia anilor 1989-1991, retrăgându-se şi permiţând alegeri multipartidiste. Dar relaţiile lui Nicolae Ceauşescu cu Kaunda sau cu ceilalţi lideri ai statelor deja independente nu se puteau compara cu interesul pe care conducătorul de la Bucureşti îl arăta şefilor de gherilă: Oliver Tambo (Africa de Sud), Sam Nujoma (Africa de Sud-Vest) şi, în fine, Robert Mugabe şi Joshua Nkomo, conducătorii celor două grupuri care luptau împotriva guvernului rhodesian. Aceştia din urmă aveau să reuşească primii cucerirea puterii, în urma procesului de pace mediat de Marea Britanie, fosta putere colonială.

Şi, foarte curând, în relatările presei de la Bucureşti nu avea să se vorbească decât de Mugabe, pentru că acesta şi-a marginalizat rapid vechiul partener, profitând şi de faptul că organizaţia sa (Uniunea Naţională Africană din Zimbabwe - ZANU) reprezenta grupul etnic majoritar, Shona, în timp ce formaţiunea lui Nkono (Uniunea Populară Africană din Zimbabwe - ZAPU) era formată din etnici Ndebele, minoritari. Devenit şef al puterii executive ca prim-ministru, în 1980, Mugabe nu a aşteptat prea mult până să lovească în baza de putere a lui Nkomo: anii 1983-1986 au fost marcaţi de aşa-numita Gukurahundi (în Shona: "ploaia timpurie ce spală pleava, înaintea ploilor de primăvară"), în fapt o campanie de înfometare, asasinate şi persecuţii îndreptate împotriva populaţiei Ndebele. Miile sau poate zecile de mii de morţi - spre a nu mai vorbi de celelalte victime - justifică acuzaţiile de genocid, însă reacţiile din epocă nu au fost deloc convingătoare. În Vest, mulţi lideri politici se încăpăţânau să creadă că Mugabe este un lider rezonabil: în definitiv, nu procedase (încă) la exproprierea masivă a populaţiei albe şi părea dispus să joace convingător farsa alegerilor. În Est, zelul său marxist-leninist, mai convingător decât cel al lui Nkono, îi permitea iertarea oricărui păcat.

În 1987, exact în momentele în care sprijinul sovietic scădea în intensitate, Mugabe a instituit republica prezidenţială şi şi-a întărit controlul asupra armatei. Dacă alţi lideri africani - e drept, nu mulţi - au fost dispuşi să se dea la o parte după prăbuşirea visului socialist pe continentul negru, conducătorul din Zimbabwe nu avea nicio intenţie de acest gen. El şi foştii tovarăşi de luptă înţeleg că sfârşitul războiului rece nu înseamnă că discursul anti-occidental axat pe lupta împotriva colonialismului devine desuet. Din contra, îi întăreşte prestigiul în rândul multor lideri africani care fac sau ar vrea să facă, în esenţă, cam acelaşi lucru. Desigur, neuitând să se îmbogăţească, asemenea lui Mugabe, din afacerile încheiate de aparatul clientelar al statului cu firmele occidentale. Este, de altfel, perioada în care promisiunile iniţiale referitoare la confiscările de terenuri, sub masca dreptăţii rasiale, sunt încălcate tot mai flagrant.

Controlul absolut asupra instrumentelor de represiune îi permite lui Mugabe şi partidului său (acum, ZANU-Frontul Patriotic) să se menţină la putere, deşi economia se află într-o permanentă criză, iar anii 2007-2009 sunt marcaţi de o spirală hiperinflaţionistă devenită deja legendară, pe plan mondial. Alegerile sunt astfel organizate încât opoziţia să existe, dar să nu poată ameninţa bazele regimului. Treptat, Mugabe devine tot mai dependent de colaboratorii săi care, aşa cum se întâmplă adesea, conchid că bătrânul conducător este un obstacol în calea propriilor ambiţii şi, mai mult, a supravieţuirii regimului. Aceasta este, probabil, cheia loviturii de partid (întâi) şi apoi de stat din noiembrie 2017. Contează mai puţin dacă Mugabe, într-o ultimă şi impresionantă dovadă de nebunie politică, plănuia să-şi înscăuneze mult mai tânăra soţie. Regimul nu mai avea nevoie de fondatorul său, dar complotiştii s-au purtat elegant: mita plătită (la propriu) pentru semnătura pe actul de demisie a fost semnificativă. Nu i-a folosit prea mult, însă, în lunile de boală care au urmat şi cu siguranţă că nu-i foloseşte acolo unde se află acum.

Robert Mugabe a fost un luptător şi a suferit, în tinereţe, pentru visul său politic. Dar, spre deosebire de Nelson Mandela, la Robert Mugabe suferinţa nu a generat nobleţe. Liderul-fondator al Zimbabwe independent, transformat în dictator, a fost în ultimele patru decenii cel mai mare obstacol în calea unei vieţi decente, în ţara sa.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Jurnalism în cheia „clarităţii morale”

Alexandru LĂZESCU

Jurnalism în cheia „clarităţii morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui să fie, cel puţin în teorie, relativ nepărtinitor, să permită dezbaterea şi să găzduiască puncte de vedere diferite; nu şi în noua viziune radicală de stânga care câştigă teren în Occident, pentru care „adevărul propriu” trebuie să primeze.

Filmuletul zilei

opinii

Scaunele şi câinele Celsius

Nichita DANILOV

Scaunele şi câinele Celsius

Am ascultat cu glasurile stinse sunetele de chitară, am ascultat şi recitalurile. Am aplaudat. Apoi ne-am sculat de pe scaunele noastre, ne-am salutat de la distanţă, şi am plecat spre bârlogurile noastre risipite prin diferite colţuri ale oraşului. Ajunşi acasă, ne-am întins în pat, scrutând tavanul. Dar atât patul, cât şi tavanul semănau cu piaţa unde avusese loc recitatul. Şi atunci ne-am întrebat: la ce bună arta în vremea pandemiei?

Generații de drepturi, starea democrației și noile conflicte

Sorin CUCERAI

Generații de drepturi, starea democrației și noile conflicte

În societate lucrurile stau cam la fel ca în zona politică - excepția semnificativă fiind societatea urbană (mai ales din urbanul mare), care tinde să susțină din ce în ce mai puternic drepturile din a treia generație. De aici și respingerea masivă în urban a partidelor tradiționale (PSD și PNL), percepute ca rămase în urmă, când nu de-a dreptul retrograde (cam cum era perceput PCR în urbanul mare în anii '80).

O critică a criticii

Dana ȚABREA

O critică a criticii

Volumul semnat de Miruna Runcan, Teatrul în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964 (Editura Tracus Arte, 2019) este pentru autoare, critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, un prilej de reflecţie şi cercetare academică asupra fenomenului criticii de teatru în comunism, de analiză retorico-stilistică a unor fragmente din cronicile timpului, ceea ce-i permite să formuleze opinii cu privire la structura şi tipologia cronicilor, parte a unei critici a criticii, aspect neglijat de literatura de specialitate.

pulspulspuls

Iacătă politichia pe cai mari, cu sticla de whisky în mână

Iacătă politichia pe cai mari, cu sticla de whisky în mână

Să începem cu sfârşitul pe astăzi, stimaţi telespectatori, şi să vă oferim ceva de la Bucale, una bucată postare frumoasă a unui bun amic, abil cunoscător al sforăriilor din partidoi. 

Caricatura zilei

Răzbunarea mașinii

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.