Amintiri din vremea în care uniforma și tunsul zero erau obligatorii la școală la Iași. Despre modă, cu un cunoscut intelectual

Defileurile de modă se singularizează prin extravaganța vestimentației, prin corporalitatea aparte a manechinelor. Cât de ridicolă poate fi această punere în scenă vedem în minunatul film al lui Robert Altman Prêt-à-porter.

Era greu să fii „original” în regimul comunist. Ca elev, nu-mi puteam îngădui mai nimic, din cauza uniformei obligatorii și a tunsului „zero” la fel de obligatoriu, cu excepția ultimei clase de liceu, când podoaba capilară putea atinge doi centimetri (care erau măsurați, firește, „din ochi”). Nici vorbă să aspirăm la atât de râvnita „creastă de cocoș”, tunsoare pe care, am aflat cu uimire, tocmai a interzis-o dementul dictator din Coreea de Nord. Celelalte „nebunii” se cunosc: „fâșul”, blugii ș.a.m.d. Eliberarea de constrângerile ideologice și de directivele de partid a dus la o diversificare a opțiunilor vestimentare și la o căutare frenetică a identității. Căutare ce înseamnă însă, nu o dată, supunerea la niște coduri. Iată, spre exemplu, obiceiul de a purta șapca invers, cu cozorocul în spate. Obicei întâlnit frecvent la tinerii de la periferia orașelor, care văd probabil aici un gest de protest împotriva convențiilor sociale. Dar îl întâlnim și la sportivi, la tenismeni, de pildă, ceea ce e destul de ciudat întrucât cozorocul e menit, în principiu, să te protejeze de soarele prea strălucitor. Boema artistică a redescoperit farmecul pălăriei, a pălăriei cu boruri mari, largi cât roata carului. Am fost frapat când, la o întâlnire literară, un poet a apărut cu o astfel de pălărie, pe care a ținut-o pe cap mai tot timpul, deși în încăpere nici nu ploua și nici nu ningea. Surpriza s-a produs când poetului i-a venit rândul să citească. S-a ridicat, și-a scos pălăria și a așezat-o cu grijă pe scaun, a extras din geantă o cipilică armenească, din acelea care pentru jazzmeni reprezintă un accesoriu prețios, și-a pus-o pe cap pentru ca abia apoi să meargă la masă și să-și înceapă recitalul. După ce a terminat, ritualul s-a repetat, în sens invers.

Deși ar părea de dată recentă, practica tatuajului e foarte veche. În mare vogă la alte popoare, ea e în mai mică măsură specifică civilizației europene, mai ales după ce creștinismul a condamnat-o. Tatuajul era în anumite cazuri o marcă infamantă – sclavii erau tatuați, ocnașii etc., până la numerele înscrise pe pielea deținuților din lagărele naziste. Cam de prin anii ’70 ai secolului trecut, începe o adevărată euforie a tatuajului, răspândită grație mai ales actorilor și sportivilor. E vorba, spun specialiștii, de o etalare a identității, care ascultă de niște coduri destul de stricte. Unii își tatuează brațul drept, alții ambele brațe, alții, în fine, tot corpul. O reprezentare metaforică a acestei practici aflăm într-un film al lui Peter Greenaway care a făcut vâlvă acum trei decenii, The Pillow Book. Corpul a devenit o carte deschisă, pielea e o combinație între imagini și scriere. Sunt femeile atrase de aceste trupuri bărbătești brăzdate în fel și chip? Probabil că da, din moment ce masculii perseverează. Nu vreau să judec, dar îmi e greu, dacă nu imposibil, să înțeleg de ce este evitat contactul direct cu pielea, de ce ea trebuie acoperită de o altă piele, bălțată strident.

Când dai la tot pasul peste astfel de corpuri nu poți să nu tragi concluzia că ceea ce părea a fi îndrăzneală și ieșire din rând a eșuat în cel mai plat și mai previzibil conformism.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video