Modele de regionalizare (IV). E Polonia un model de bune practici?

În discursul public apare cel mai adesea invocat modelul polonez, ca posibilă cale de urmat în regionalizare. E o pistă falsă, atât timp cât unitatea de holon a regionalizării românești rămâne, în timp ce în Polonia a fost orga­nizarea teritorială inferioară scalar – powiat‑ul (LAU1). Acest fapt înseamnă că regio­nalizarea poloneză a fost o acțiune de mare finețe teritorială, în timp ce abordarea românească va fi mai rudimentară. Majoritatea celor care vorbesc de un model regional polonez evită să afirme o realitate teritorială – nivelul NUTS3 nu a dispărut total din administrația acestui stat (aviz celor ce văd în regionalizare o oportunitate de a desființa județul din structura administrativă a României). Vechile voievodate au dispărut, făcând loc noilor voievodate, dar NUTS3 există, și nu numai din perspectivă statistică. Acest nivel e format dintr‑un număr de 73 (inițial au fost 66) podregiony (subregiuni) deles­tate, ce‑i drept, de o bună parte a funcțiilor teritoriale ce se regăsesc acum la nivelul administrativ NUTS2 și LAU1; acestea au fost construite în alte geometrii decât cele ale vechilor voievodate, într‑o logică spațială care sprijină proiectul regional. Cel mai probabil, modelul lor teritorial este unul adaptat după geometria kreise‑urilor – NUTS3 în Germania (asemănătoare county‑urilor britanice actuale), doar că sunt ceva mai extinse și mai populate. Sunt importante din perspectiva gestionării unor servicii teri­toriale, precum cele sanitare sau de învățământ.

Cu cât coborâm la scări inferioare, teritoriile devin din ce în ce mai omogene din punct de vedere fizico‑geografic, al vectorilor de polarizare urbană și din perspectivă identitară. Nivelurile inferioare scalare reclamă un tip de guvernanță locală specific. Polonia a înțeles extrem de bine acest lucru, alcătuind powiat‑uri – echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativă a României, respectiv a Moldovei – urbane, ce înglobează o singură gmina urbană (nivelul LAU2 polonez – echivalentul comune­lor, orașelor sau municipiilor) de dimensiuni mari sau medii (toate au în prezent peste 40.000 de locuitori), powiat‑uri periurbane, ce grupează gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor orașe și powiat‑urile predominant rurale, ce grupează gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mică, situate la o distanță ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat‑uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării în Polonia.

Poate simpla comasare a unor județe să genereze teritorii viabile sau e necesară teritorialitatea regională în decupajul administrativ NUTS2? În România, care e o structură compozită, o sumă a unor teritorialități regionale din spațiul interstițial dintre zona central‑vestică, estică și balcanică a Europei, e necesar ca teritorialitatea să con­stituie o componentă fundamentală a regionalizării. Regiunile istorice, ale căror teritorialități și logici spațiale au fost îndelung șlefuite, sunt confirmate, cel mai adesea, și de modelele de interacțiune spațială.

Dar ce s‑a întâmplat în regionalizarea poloneză, care e privită ca model demn de urmat? Teoretic, regionalizarea poloneză a avut de întâmpinat mai multe probleme decât ar fi trebuit să întâmpine regionalizarea României. De ce? Pentru că majoritatea vechi­lor teritorialități au fost anihilate de tectonica, deopotrivă geopolitică și teritorială, din perioadele modernă și contemporană. Dispariția Poloniei ca stat, apoi reapariția sa și, în ultimă instanță, glisarea teritorială către vest, la finele celui de‑al Doilea Război Mondial, au creat fracturi la nivelul teritoriilor regionale. Cea mai apropiată geometrie regională actuală de geometria anterioară dispariției Poloniei ca stat e cea a regiunii Wielkopolska, centrată pe Poznan. Restul regiunilor prezintă abateri, mai mari sau mai mici de la geometriile anterioare. Dar marele avantaj al regionalizării Poloniei, pe lângă lipsa discontinuităților spațiale induse de barierele geografice, a fost multicentrismul sistemului urban. Structura sa actuală se datorează și experimentării cu un oarecare succes a teoriei polilor de creștere către finalul anilor ’60, grație economistului Antoni Kukliński. Aplicarea unui model de interacțiune spațială la nivelul LAU1 (powiat) confirmă că marea majoritate a regiunilor sunt construite pe marile centralități urbane. Însă putem remarca și câteva regiuni neperformante: Lubuskie, Opole, Subcarpatia sau Kielce. Toate aceste entități sunt teritorii interstițiale, fără o consistență identitară puternică, aflate sub incidență unor centralități superioare. Capitalele acestora au dimen­siuni mai modeste (între 125 și 200.000 de locuitori) și au generat aglomerații urbane cu o talie relativ redusă (160‑300.000 de locuitori), situate în sistemul urban polonez pe nivelul terțiar superior, după capitală și metropolele regionale consolidate sau aflate în emergență. Sunt mai puțin stabile din perspectiva demografică, iar din punctul de vedere al PIB‑ului pot fi considerate insule de sărăcie în raport cu vecinătățile. Din perspectiva identitară, cea mai pestriță regiune e Lubuskie. E alcătuită din teritorii ce au aparținut vechilor landuri germane Bradenburg (aproximativ jumătate din teritoriu), Sileziei Inferioare sau Pomeraniei de Vest. Compromisul teritorial a fost realizat prin împărțirea funcției administrative între cele două centralități mai importante: Zielona Góra și Gorzów Wielkopolski.

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video