Modelul

– Da, da, ţin foarte bine minte că în biroul lui Corneliu Baba mai erau şi pictorul Costache Agafiţei, directorul Muzeului de Artă din Iaşi, şi sculptorul Iftimie Bârleanu, care mă priveau cu atenţie, cântărindu-mă din ochi. Nici unul dintre ei însă nu a intervenit în discuţie. E posibil – spuse doamna Eugenia Scorpan, femeia de serviciu de la Academia de Artă care i-a servit lui Corneliu Baba ca model pentru realizarea celebrului său tablou Odihnă pe câmp să fi căzut la înţelegere între ei înainte de venirea mea în atelier. Acum tăceau amândoi, urmărindu-mi cu atenţie mimica şi gesturile. Am căzut la învoială şi am început să vin regulat, aproape zilnic, la şedinţe de lucru. Am pozat de la începutul lui martie 1954, când mai atârnau ţurţurii la streşini, şi până-n luna noiembrie a aceluiaşi an. Mai exact până pe 24 noiembrie, când am născut. A fost ceva ciudat. Am lucrat până în ultima zi de sarcină. La ultima şedinţă, Corneliu Baba, ridicându-şi ochii de pe şevalet şi învăluindu-mă cu un zâmbet cald – zâmbea destul de rar, atunci când picta era mereu încruntat, deşi, dacă stau să-mi aduc bine aminte, deseori în ochi îi sclipeau lumini jucăuşe – mi-a zis: „Dragă Eugenia, nu-ţi arăt acum pânza, deşi e aproape gata, dar te-aş ruga să vii s-o vezi mâine când o voi întinde pe saşiu.” Iar eu i-am răspuns, cu un glas şoptit, având parcă o presimţire: „Domnule Baba – nu i-am zis tovarăşe cum se obişnuia, ci domnule -, dacă nu plec mâine la maternitate, vin.” Seara însă m-au apucat durerile facerii şi am ajuns la spital. Iar a doua zi, la ora două, am născut un băieţel. Vestea s-a răspândit destul de repede şi a ajuns la urechile profesorului. E posibil să fi sunat el la maternitate ca să se intereseze de mine şi apoi cei de acolo i-au spus că am născut cu bine. Stăteam întinsă în pat şi ţin minte ca acuma deodată uşa s-a deschis şi în salon au pătruns profesorul Corneliu Baba şi soţia lui. Mi-au adus un buchet imens de crizanteme albe şi cadouri, plăpumioare şi hăinuţe pentru băieţelul meu abia apărut pe lume. Vedeţi cum se întâmplă domnule reporter, domnul Baba m-a pictat doar pe mine. Dar înlăuntru meu înmugurea deja o altă viaţă. Într-un fel, el a pictat şi pruncul, deşi asta nu se vede în tablou. Eu însă îl văd. Îl văd şi acuma. E o mică flacără acolo. O flacără nevăzută, care luminează din interior în exterior.

– Minunat, i-am zis. Dar cum au decurs şedinţele, doamnă?

– Nu era chiar uşor să lucrezi ca model. Trebuia să te înarmezi cu răbdare. Eram gravidă şi trebuia să stau nemişcată două ore în aceeaşi poziţie. Stăteam închisă în mine ca într-o cuşcă nevăzută. Mă treceau pe dinlăuntru toate sudorile. Stăteam şi mă gândeam, nu ştiu nici eu la ce mă gândeam, dar mă gândeam. Şiruri de gânduri treceau pe sub fruntea mea, unele erau atât de clare încât le-aş fi putut prinde cu mâna şi m-aş fi putut oglindi în ele. Totul se întâmpla într-o clipită. Dar clipita aceasta ţinea foarte mult. Când mă trezeam din visare şi voiam să-mi amintesc de gândurile ce-mi trecuseră prin cap, uitam totul. Apoi iar cădeam pe gânduri, stând nemişcată în poziţia în care mă punea domnul Baba. Nu trebuia să-mi schimb nici mimica, nici zâmbetul. Nici poziţia mâinilor. Mai ales a mâinilor. Domnul Baba a muncit mult pictându-mi mâinile răsfrânte-n poală. Până a găsit poziţia corectă a trebui să trec prin multe încercări. Iar când în sfârşit le-a desenat pe pânză, şi-a înălţat mâinile spre tavan şi a mulţumit Domnului, pentru ajutorul primit de sus. Muşchii îmi înţepeneau. Simţeam că mi se face din ce în ce mai tare sete, dar mă înarmam cu răbdare şi rezistam. Era ca la biserică. Te rugai stând în genunchi în faţa altarului privind lumânările cum ard în sfeşnic. La un moment dat însă, din pricina încordării, îţi pierdeai şirul gândurilor. Te adânceai atât de mult în tine, încât nu mai ştiai unde eşti. Acasă, la slujbă sau în atelier. După acest efort, cădeam frântă la sfârşitul fiecărei şedinţe. Apoi mai era şi pruncul care se mişca în pântecele meu. Zadarnic încercam eu să nu se mişte. Mereu îi simţeam picioruşele zvâcnind lângă plămâni sau lângă inimă. Uneori îi simţeam şi coatele. Parcă ar fi vrut să iasă afară şi să se uite în jur.

– Poate că era curios să vadă atelierul… Sau poate voia să fie pictat şi el, nu numai mama lui…

– Oricum, a fost pictat, odată ce s-a aflat în timpul şedinţelor în pântecele meu, spuse zâmbind tainic doamna Eugenia Scorpan. Cu siguranţă a fost pictat.

– Pe domnul Baba nu l-a deranjat faptul că eraţi gravidă?

– Nu, nu l-a deranjat, ci dimpotrivă, când a aflat că sunt însărcinată, s-a bucurat. Mi-a adus şi o bluză ceva mai largă de la recuzita teatrului. Fusta şi baticul le-a împrumutat tot de acolo. Mi-a adus şi perniţă ca să nu stau direct pe parchet. Pe tot parcursul şedinţelor, după ce a aflat că sunt grea, s-a purtat foarte grijuliu cu mine… „Te pomeneşti, zicea el, că o să fie băiat şi o să se facă pictor.” Iar eu ziceam: „Dea Domnul să se facă pictor”. Dar n-a fost să fie, băiatul meu a urmat Şcoală Militară şi s-a făcut ofiţer. Dar atunci când era încă în burta mea, eu visam să devină pictor. Domnul Baba glumea şi el, zicând: „Eu cred că deja pictează acolo înlăuntrul tău. Noi lucrăm aici la un tablou, iar el lucrează în interiorul tău la alt tablou. Cine ştie ce minunăţii vedea acolo în lumea lui…” De obicei, în timpul şedinţelor, domnul Baba nu prea vorbea. Lucra atât de concentrat, încât aveai impresia că nu vede şi nu aude nimic din cele ce se petrec în preajma sa. Chiar şi atunci când te privea, aveai impresia că privirea lui trece prin tine ca printr-un gol. Era o adevărată sărbătoare să-l auzi vorbind. Faptul că-mi acorda atenţie, m-a bucurat. Pesemne îl impresionase şi pe el faptul că eram însărcinată şi încerca să facă şedinţele de lucru mai plăcute. Auzindu-l vorbind eu mă tulburam atât de tare, încât aproape că-mi dădeau lacrimile. Simţeam nevoia să le şterg, dar nu aveam voie să-mi ridic mâinile din poală. De acea lăcrimam doar înlăuntrul meu. Iar domnul Baba, fără să-şi ridice ochii de pe şevalet, zâmbea. La un moment dat – şi asta o ţin minte iarăşi foarte limpede – s-a oprit din pictat, a scos o batistă din buzunar şi mi-a şters lacrima ce-mi izvora din colţul ochiului. „Din păcate, a zis el, nu mi-am propus să pun şi lacrimi în tablou.” Ascultându-i vorbele, eu mă tulburam şi mai mult, pierzându-mi cu totul firea, dar apoi îmi reveneam, şi stăteam din nou încremenită în aceeaşi poziţie. Probabil că din această cauză am avut şi o naştere grea. Foarte grea. Copilul nu voia cu nici un chip să iasă din pântecele meu. Voia, probabil, aşa îmi spuneam, să mai asiste la şedinţele din atelier. Îi plăcea atmosfera tainică de acolo.

– Veneau şi ceilalţi protagonişti? Celelalte modele.

– Domnul Baba ne picta pe rând. Dar din când în când îl aducea şi pe paznic, culcându-l într-o anumită poziţie.

– Dar cu pruncul din tablou cum a procedat?

– În afară de mine, la atelier mai venea din când în când o doamnă cu un copil mic înfăşurat în scutece, pe care-l legăna până când băieţelul adormea. Se întâmpla deseori ca băieţelul să se trezească din somn şi să înceapă să plângă. Atunci doamna îl alăpta şi-l adormea din nou. Doamna cu copilul primea 8 lei pe oră. Eu primeam doar 4. Celălalt personaj, paznicul, nu ştiu exact cât lua. Poate mai mult sau poate mai puţin. Sau poate tot atât cât şi mine. Era un om surd, care stătea întins în spatele nostru pe o pătură veche. Trebuia să stea şi el mereu în aceeaşi poziţie. Oricum pentru el era mai simplu. Trebuia să dea impresia că doarme. Uneori chiar adormea. Profesorul şi cu paznicul se înţelegeau mai mult prin semne. Pruncul a fost pictat, probabil, şi separat. Era greu să-l aduci acolo şi să-l ţii două ore fără să se trezească. Mama lui stătea pe scaun şi ne privea zâmbind. Era o doamnă foarte frumoasă şi bine educată…

– Când lucraţi, dimineaţa, seara?

– Mai mult seara. Domnul Baba îşi făcea program în funcţie de programul

meu. Când ieşeam de la servici, mă duceam la atelier. Uneori însă mă duceam şi dimineaţa, înainte de slujbă. Domnul Baba voia să mă picteze şi dimineaţa, când chipul meu părea mai odihnit, iar lumina ceva mai blândă.

– Cum arăta atelierul?

– Atelierul nu era mare. Dar era împodobit cu multe schiţe şi tablouri. Baba lucra încruntat, câteodată îl ajuta şi doamna doctor, soţia lui, care venea destul de des în atelier. Ea îi pregătea persoanele. M-am înţeles bine şi cu ea. M-a şi doftoricit. Şi ea, şi Baba. Probabil din pricina sarcinii, mă dureau cumplit dinţii. Doamna îmi dădea antinevralgic şi algocalmin. Îmi dădea şi alte pastile.

– Cum lucra Corneliu Baba? Fuma în timp ce picta?

– Nu ştiu dacă fuma sau nu. Nu pot să-mi dau seama. Era atât de absorbit de lucrul său, încât aveai impresia că deşi se uită la tine, privirea sa te ignora cu desăvârşire. Ca să ne picteze, se uita destul de des la noi. La noi şi la tablou. Privea lui însă părea absentă. Noi eram doar simplu decor. Un cadru necesar ca să poată materializa tabloul pe care-l avea deja pictat undeva în interiorul său. Cel puţin asta e impresia pe care mi-a lăsat-o. Uneori era calm, alteori foarte nervos. Când greşea, se enerva. Se enerva când amesteca greşit culorile. Se enerva şi atunci când greşea o linie. Noi îl priveam cu sufletul la gură cum se învârte în jurul şevaletului, aşteptând să se calmeze.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video