Modelul Havel

  Moartea lui Havel a readus in prim-plan, pentru citeva zile, figura acestui om/ scriitor exemplar. Din pacate, desi scriitorul supravietuia, omul Havel intrase intr-un con de umbra, dupa retragerea din inaltele functii politice pe care le onorase cu constiinta misiei implinite, cel care scrisese Puterea celor fara de putere nemaiavind el insusi puterea sa continue. Dar, cum se spune, maurul isi facuse datoria. Reactiile, in toate tarile civilizate si-n toate mediile, releva, in primul rind, dimensiunea etica a acestui personaj care a dominat viata politica si literara a Ceho-Slovaciei in ultimele cinci decenii, cu benefice rasfringeri (si) asupra reconstructiei europene. In multe privinte – de-ar fi sa amintim doar despartirea pe cale amiabila a celor doua tari: Cehia si Slovacia – Havel a fost un model. Dar mai intii a fost un model, pentru estul comunist al Europei, de ceea ce inseamna impotrivire tenace si rezistenta la coercitia sistemului totalitar. El a dat tonul.

De ce n-avem / n-am avut si noi un Havel? se intrebau si il intrebau, recent, preopinentii pe Gabriel Liiceanu. „Pentru ca n-avem un popor care sa-l merite." Raspunsul filosofului, trebuie sa recunosc, m-a cam lasat intr-o dunga. De altfel, nu-i prima data cind autorul memorabilului „Apel catre lichele" transfera vinovatia neimplicarii politice a intelighentiei indigene asupra poporului din care emana. Mai deunazi, dl. Liiceanu ne cataloga nu ca popor, ci ca o „populatie" necoagula(n)ta, imposibil de activat in vreun sens coerent. Neputinta ca aceasta „populatie" sa emane si, eventual, sa sustina vreun Havel este pusa pe seama terorii din anii ’50-’60, cind i-au fost retezate, sau atrofiate, simturile: al libertatii, dreptatii, sacrificiului, curajului s.a.m.d. Totusi, in perioada marii terori, din rindul acestei populatii s-au gasit destui care sa refuze jugul, de-ar fi sa amintim doar rezistenta din munti, in care au fost implicati nu doar combatantii, ci si multi altii care i-au sustinut din umbra, uneori cu consecinte dramatice. Atunci si mai tirziu, ceea ce a lipsit pentru ca miscarea sa devina cu adevarat o forta au fost tocmai elitele, care fie fusesera decimate, fie izolate, fie se retrasesera in turnul de fildes, intru supravietuire. „Populatia", totusi, a mai rabufnit din cind in cind – de-ar fi sa amintim doar revolta minerilor de pe Valea Jiului, a muncitorilor brasoveni sau a studentilor ieseni, din cumplita iarna a lui 1987. Dl. Liiceanu nu ezita a decide, in felul lui necrutator, ca liderii de opinie – modelele -, in loc sa fie catalizatorii unor astfel de revolte, se complaceau in marasmul unor functii si onoruri sau ofereau carti cu dedicatii ce ii dezonoreaza cuplului dictatorial. Aluziile sint transparente, indeosebi pentru cei din lumea literara. Cind deja la Moscova se instaura glasnostiul, cind la Praga Havel scria Puterea celor fara de putere, iar la Varsovia Lech Wallesa era purtat de suflul formidabil al Solidaritatii, la Bucuresti tocmai era decapitata – ce credeti? – Meditatia transcedentala, un fel de club de elita, care se complacea in experimente fara nici o legatura cu… pamintul. In aceeasi perioada, dl. Liiceanu redacta Epistolarul lui Noica si al emulilor acestuia, in absenta oricarei implicari fata de – vorba poetului – „orinduirea cea cruda si nedreapta".

N-aveam un Havel, dar aveam – avusesem – un Goma. Cine s-a solidarizat cu el, din elita intelectuala, fie aceasta transcedentala sau nu, cind a aderat la Cartha 77, cind a fost inchis, hartuit, marginalizat?  Sau cine s-a solidarizat cu Vasile Paraschiv, cu Dorin Tudoran, cu Doina Cornea, cu Dan Petrescu, cu Mircea Dinescu? Ori, in primavara lui ’89, cu Scrisoarea celor sase,, ce-i drept, nomenklaturisti, acestia, dar capabili de a se reabilita, in ultima instanta, fie si in propriii ochi? Ii numeri pe degete si zau ca nu-i afli printre protestatari pe cei deveniti foarte vocali dupa ’89.

In mod ciudat, la noi, dizidenta intelectuala a fost paralela cu puseurile de revolta ale maselor. Altfel zis, nu s-au intilnit, n-au fost pe acelasi palier. Cind muncitorii de la „Nicolina" au ocupat uzina si-au dat de pamint cu caciula primului secretar, locatarii blocurilor din jur ii incurajau de la ferestre, dar n-a coborit nimeni sa li se alature. Tot asa, cind studentele au defilat pe Bd. Independentei, scandind: „Vrem lumina, sa-nvatam, / Vrem apa, sa ne spalam!", locatarii au preferat sa faca o baie – ca tocmai se bagase apa calda – decit sa coboare in strada. Nu altfel s-au petrecut „evenimentele" pe 14 decembrie, in Piata Unirii din Iasi, unde trebuia sa inceapa proiectata si utopica revolutie, care si acum isi disputa intiietatea cu Timisoara. Existau, se pare, premisele pentru o razmerita care, insa, nu s-a mai produs. Liderii si (o parte din) populatia ieseana s-au preumblat prin Piata Unirii, dar a lipsit scinteia, a lipsit semnalul care sa declanseze explozia. Si atunci – oricit de frustrat te-ai simti – cum sa dai intiietate unui… eveniment ce n-a avut loc?! Artizanii acestei revolutii teoretice trebuie sa se consoleze cu ideea ca gestul lor se inscrie intr-o acolada istorica: si la 1848 liderii moldavi au fost arestati, inchisi sau trimisi in surghiun tocmai cind erau pe punctul de a porni Revolutia…

Este un miracol ca, totusi, in acel Ajun de Craciun primavaratec, liderii si revoltatii s-au intilnit si solidarizat, mai intii la Timisoara, apoi la Cluj, Sibiu, Bucuresti si in alte orase. Acea populatie, nedemna de un Havel – cum crede dl. Liiceanu – a iesit, ce-i drept, cam haiduceste in strada („fara par, fara pistoale, / numai cu bratele goale"), incredintindu-se destinului sau hazardului: „Murim, dar sintem liberi!" Dincolo de manipularile odioase, criminale ce au urmat, dincolo de toate scenariile, dincolo de intrebarea fara raspuns: „Cine-a tras in noi / dupa 22?", inclin sa cred ca, in decembrie 1989, populatia (din spatiul carpato-danubiano-pontic etc) s-a dovedit a fi un popor, solidar, demn si gata de sacrificiu. Chiar daca n-a avut un Havel. Sau cu atit mai mult.

Publicitate și alte recomandări video