„Recenta premieră a filmului lui Stere Gulea, făcut pe baza unui scenariu scris de Lucian Dan Teodorovici (et alii...) după romanul lui Dan Lungu, mi-a trezit, inevitabil, nişte nostalgii. Nu, nu sunt deloc «o babă comunistă» şi nu cred că era câtuşi de puţin mai bine pe vremea dictaturii, dar mecanismul nostalgiilor e întotdeauna mai întortocheat şi mai puţin previzibil (şi controlabil!) decât am fi noi dispuşi să acceptăm. Aşa că poate nu ar fi nelalocul lui să îl disecăm, fugar, aici, într-un colţ de pagină.

Bineînţeles că ne pare inevitabil rău după «zăpezile de altădată», după elanul, nerăbdarea şi energia tinereţii, după trecutele amoruri sau după oamenii care ne-au marcat viaţa şi care au dispărut între timp. Dar acest reflex omenesc, cu toate ingredientele sale mundane şi cu tot sosul său existenţial, are rareori sclipiri artistice sau reflexe formative. E doar proiecţia mentală a unei existenţe banale, cu accidentele şi accentele biografice fireşti şi ea nu poate spera, de regulă, la o ridicare în grad, la o schimbare de plan aşa cum, uneori, reuşeşte să facă artistul. Descrierile biografice sunt la îndemâna tuturor şi rareori fac obiectul literaturii sau al filmului. Paradoxul pariului lui Dan Lungu şi, în prelungire, al lui Stere Gulea îl reprezintă această răsturnare de perspectivă, de la ceea ce este relevant şi modelator în cazul elitelor, de la înălţime, la viaţa de la firul ierbii a omului năcăjit, comun, şters şi aparent insignifiant, demn şi el, la urma urmelor de interesul artiştilor. Acestui om simplu, obişnuit îi poate fi dor de «siguranţa» înşelătoare pe care sistemul rigid al dictaturii i-o oferea odinioară: o slujbă amărâtă, dar sigură, un spaţiu locativ gratis într-un bloc inestetic, dizgraţios şi insalubru. Un loc al lui într-o lume dominată de frică şi turnătorie, condusă de un sistem represiv, insidios, care ne otrăvea minţile şi conştiinţele.

Acest om obişnuit, care cară după sine complexele lumii vechi şi nostalgiile organice ale unor vremuri aurorale în care munca decerebrată îi aducea cel puţin satisfacţia unei vieţi terne, dar lipsită de griji fundamentale, e din ce în ce mai rar. Bătrâneţea lui e astăzi tristă şi, într-un fel poate nemeritat, devastatoare. Cu pensia ridiculă, cu lumea în care a crezut complet ruinată, cu o speranţă de viaţă abia pâlpâind în sistemul sanitar desfigurat al prezentului, se mai refugiază trist, din când în când, într-un trecut pe care, asemenea băieţilor care-şi aduc aminte din armată numai de isprăvile tinereşti şi nu de umilinţele castratoare, îl reduce zilnic doar la episoadele eroice şi fericite ale tinereţii. Şi s-ar întrista dacă l-ai apostrofa că e comunist. Vorba Emiliei, «baba» amintită: «oi fi fost comunistă fără să ştiu!».

Ce uită ei, dincolo de omeneştile regrete ale vremurilor apuse este, totuşi, ceea ce noi nu avem voie să uităm: coada la lapte de la 3 dimineaţa, şpaga umilitoare dată pentru un pachet de unt sau o pungă cu un pui de Gostat gestionarei de la Alimentara, o ţoapă analfabetă cu inevitabila ei căciulă de nurcă de la Romarta, privirea tăioasă, scârbit-îngheţată, a «toarşului» de la partid, bancurile cu Ceaşcă, aruncate de provocatorul care avea voie de la poliţie să le spună pentru a turna amărăşteni care muşcau momeala (provocator pe care l-am regăsit apoi, post festum, agitând un carnet de partid istoric şi declamând tupeist că a fost dizident!), uşa trântită a cadristului care răcnea că «pentru mine, stagiarii din promoţiile ultimilor trei ani, NICI NU EXISTĂ» şi, nu în ultimul rând poate, imaginea cea mai vie dintre toate: grănicerii care stăteau cu arma îndreptată împotriva propriilor cetăţeni, să nu cumva să părăsească lagărul. Aşa se şi chema oficial: lagărul ţărilor socialiste!

Dar nostalgia mea nu se regăseşte pe aceste coordonate. Singurul meu exerciţiu de visător profesionist, singura mea porţie de utopie legată de societăţi perfecte pe care le-aş croi vizează doar o regulă simplă: ca fiecare să trăiască în sistemul pe care îl sprijină public fie ei susţinători de dreapta sau de stânga. De exemplu, nostalgicii socialismului biruitor să fie încartiruiţi în blocuri din plăci, la periferie, iar pe caloriferele reci să fie gravată inscripţia «mai pune o haină pe tine». Lumina să fie întreruptă între orele 17 şi 20 şi la televizor să fie difuzate doar cele două ore de program cu discursurile Conducătoruilui (acum, bunăoară, Traian Băsescu!) şi, evident, să fie păziţi să nu cumva să poată ieşi de acolo. Şi, mai presus de toate, să fi fost ademeniţi că dacă vin de bunăvoie şi stau acolo două săptămâni, după aceea li se va mări pensia, iar la împlinirea sorocului să se răspândească zvonul că sunt victimele unui experiment şi că nu vor mai ieşi de acolo niciodată fiind uitaţi de toată lumea. Şi să primească drept compensaţie, fie, accept, o doză în plus de nechezol şi un pachet de gheare de pui. După care să vină la putere EBA.

În mod paradoxal, deşi Angela Merkel este un produs al Germaniei de Est, în ciuda bunăstării, Ostalgia face ravagii şi în ţara readusă la viaţă şi la civilizaţie de sora din Vest cu cheltuieli fabuloase, ţară devenită simbol al capitalismului biruitor, ţară în care, totuşi, utopia socialistă umple programele intelectualilor şi artiştilor. De unde rezultă că nostalgia după comunism e un vector care ar putea fi utilizat şi în agendele provocărilor artistice ale prezentului. Pentru că, se pare, nostalgia după vechiul regim, după tinereţe şi după timpurile revoluţionare nu poate fi extirpată din lumea democratică, dar incomodă, a capitalismului, fiind suficient de vitală pentru a genera noi utopii.

(Nostalghia e un film de Tarkovski, un regizor ale cărui filme lungi şi metaforice ne mobilau viaţa interioară în comunism. Timpul şi disponibilitatea intelectuală de a le vedea şi diseca pe îndelete alături de prieteni, atunci, în lungile seri din noaptea comunismului sunt singurele mele nostalgii ale acelor vremuri, sper, apuse).”

P.S. Despre „moroi”, tinerii activişti cu „socialul” în gură şi cu reflexe de komisari stalinişti, violenţi şi neînduplecaţi, care reiau apucăturile lui Lavrentie Beria fără să aibă habar de realitatea acelei lumi, îmbătaţi doar de virtualitatea utopiei comuniste, voi scrie altă dată.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor