Ce m-a frapat a fost diferenţa netă de stil şi de fond a candidaţilor Hillary Clinton şi Donald Trump. Am văzut o lălăială cu accente folclorico-sentimentale, amestec penibil de abordări marxiste în duh american, cu imigranţi latinos plângând că America nu-i mai primeşte cu braţele deschise, dar şi multe alte ingrediente demne de lumea a treia. Am fost şocat de acest scenariu cu iz balcanic şi m-am întrebat, descumpănit, dacă aceasta este America. Venind dintr-o ţară în care manelele politice, populismul şi demagogia sunt regula, am avut sentimentul că particip la un eveniment electoral marca PSD. Nu aveam pe atunci simpatii ori antipatii faţă de un partid, un personaj ori doctrină politică americane. Însă am avut prilejul să compar acest eveniment cu ceea ce văzusem cu doar câteva zile înainte la Partidul Republican şi candidatul său. Diferenţele erau frapante. America profundă era prezentă acolo, începând cu veteranii de război, purtători ai memoriei istoriei şi păstrătorii tradiţiilor fondatorilor ţării ori reprezentanţii elitelor tenace şi creatoare, nu a show-bizz-ului. Nu vedete hollywoodiene trăind în bula lor, dar emiţând judecăţi pretins universal valabile. Acestea erau la cântarea doamnei Clinton, pe care orice american onest o trata ca mincinoasă, în legătură cu incidentul de la Benghazi, acolo unde ambasadorul american fusese asasinat de rebelii libieni, din vina ei directă. Minciuna te descalificăîn faţa oricărui american cinstit, dar pentru vedetele nervoase nu conta. Aşa se întâmplă atunci când vedetele se pricep şi la politică, şi la istorie ori au viziuni strategice. Am ales atunci să votez simbolic cu Trump, întrucât am înţeles că America autentică, adică cea a creatorilor istoriei şi civilizaţiei ei are o şansă să câştige. Aşa a fost, dar Trump a fost urmărit din prima şi până în ultima zi a mandatului de un cor agresiv de contestatari. M-am bucurat pentru victoria lui Trump şi nu-mi cenzurez nici acum convingerile. Mai ales acum, când a devenit o modă să te delimitezi şi să te ruşinezi de el. Pentru că mediocritatea şi laşitatea merg mână în mână şi cuceresc o parte a lumii. Sper că nu pe toată.

În politică şi nu numai e nevoie de oameni de tipul lui Trump, care să spună adevărului pe nume şi să trezească lumea din comoditate şi prostie ori din vraja iluziilor. Oamenii aceştia nu sunt maeştri ai diplomaţiei, înţeleasă catehnică a minciunii elegante, întrucât ştiu că nu au timpul de partea lor. De când lumea, mediocrii, laşii, superficialii şi pescuitorii în ape tulburi se coalizează împotriva purtătorilor adevărului. Atunci când lucrezi împotriva curentului mediocrităţilor acumulezi şi inevitabile frustrări. Personalităţile accentuate de tipul lui Trump sunt obligate să lucreze în stare de asediu.

În dinamica istoriei se acumulează mereu inerţie, suficienţă sau chiar orbire, iar toate acestea prefaţează căderile. Trump cunoştea America profundă, a creatorilor istoriei, măreţiei şi unicităţii acestei ţări binecuvântate. Ei au creat „minunata lume nouă”, cu speranţele, instituţiile şi prosperitatea oamenilor. Ei au atras de două secole pământeni de pretutindeni şi au salvat civilizaţia euro-atlantică şi creştină atunci când aceasta a intrat în colaps în Europa. Dar europenii, care au exces de istorie, dar deficit de memorie, uită prea lesne cât datorează Americii. Atunci când uiţi însă, nu meriţi. Şi asta se uită, din păcate. Trump a avut curajul să vadă semnele declinului Americii. Oamenii aceştia rari sunt condamnaţi să nu fie iubiţi, ba chiar să fie boicotaţi. Citiţi cu atenţie capitolele crepusculare ale istoriei pentru a înţelege mai bine cât de huliţi sunt aceşti mesageri. Deci cine sunt diagnosticienii declinului? Nicidecum vedetele de cinema ori sportive, nici idioţii utili din specia corecţilor politic ori imigranţii care iau cu asalt limesul american. Mai este doar un pas până la frontiera ultimă, numită de români limen, adică cea care, de va fi penetrată va aduce inevitabil sfârşitul Americii ca model de civilizaţie.

Am văzut de la pandemie încoace America luată cu asalt de imigranţi, de frustraţi, de neomarxişti şi de cohorte nesfârşite de hicsoşi pentru care democraţia, valorile esenţiale ori prosperitatea vin de undeva din cer, nu din muncă, spiritul de sacrificiu, tenacitatea şi idealismul atâtor generaţii. Pentru idioţi nu există nici trecut, nici viitor, ci doar un prezent perpetuu. Ce trebuia să facă Trump atunci când i-a văzut sfidând America? El a înţeles mai întâi că aceştia nu vin de nicăieri şi apoi că nu exprimă vocaţia reaşezării într-o nouă matcă a Americii, ci dorinţa hiloţilor de a o distruge. Ei nu s-au comportat altfel faţă de America decât teroriştii islamici faţă de Europa ori comuniştii faţă de societăţile vechi. Orbirea corecţilor politic ori limitele intelectuale şi morale ne împiedică adesea să vedem cauzele adânci ale răului şi să identificăm soluţiile.

Mihai Dorin este istoric şi publicist