“Motanii autohtoni: necivilizaţi, aroganţi, obtuzi. Au o genă dacică adânc rudimentară.” Pamflet universitar despre pisici şi oameni

De trei ori consecutiv a creat mare zarvă în Universitate colegul nostru de la Psihologie, Mitruţ Mitran Mitrică, în ultimii cinci ani. Mai întâi, a uimit comunitatea academică atunci când, întors de la o specializare de zece luni în Statele Unite, a renunţat să mai predea cursul care-l consacrase într-o anumită măsură, intitulat Tulburarea comportamentală a anorexicului lipsit de imaginaţie, şi a solicitat, imperios, conducerii instituţiei să-i aprobe introducerea unei noi discipline în planul de învăţământ, în speţă Etologia felină.

„Ceva insolit, revoluţionar, subtil şi rafinat, de maximă actualitate pe mapamond”, preciza petiţionarul în lungul memoriu pe care l-a depus la Registratură, însoţit fiind de un grup agitat şi curios de reporteri locali. Cu alte cuvinte, Mitrică dorea să iniţieze, pe meleagurile noastre, o profesiune inovatoare (asumată, pare-se, de către originalul universitar pe parcursul stagiului de cercetare peste Ocean), aceea de cat behaviorist – un fel de specialist în psihologia mâţelor. Pentru a fi convingător în demersurile sale, MMM şi-a deschis, în paralel, un cabinet privat de „etologie felină”, frecventat de stăpânii autohtoni ai unor pisici cu probleme de atitudine. Ca atare, Consiliul de Administraţie şi Senatul s-au lăsat înduplecate, iar singularul curs propus de profesorul în chestiune s-a înfiinţat. Studenţii erau încântaţi. Procentul admitanţilor Facultăţii de Psihologie a crescut în anul următor datorită acestei neaşteptate oferte didactice.

Totuşi, Mitruţ Mitran Mitrică nu s-a oprit din stârnirea de valuri, ci a mai surprins o dată lumea, la scurtă vreme de la debutul oficial al „etologiei” lui „feline”, când, pe nepusă masă, a decis să-şi schimbe, la Tribunal, numele.A devenit, nici mai mult, nici mai puţin decât Felix Pisič (ultimul citit „Pisici”, cu accentul pe prima silabă). Personal, am bănuit că Mitrică se plictisise de redundanţa vechiului „apelativ” ori că şi-a descoperit, subit, cine ştie ce origini sârbe, însă mi s-a explicat că, la mijloc, se afla dorinţa etologului de a se situa „în tema” preocupărilor zilnice, lucru ce includea, desigur, numele şi comportamentul. În privinţa comportamentului, trebuia remarcat faptul că, de un timp, Mitruţ – în fine, Felix – se schimbase fizionomic: purta favoriţi imenşi, asemănători celor din faimoasa rasă mâţească (gigantică) Maine Coon şi îşi lăsase o mustaţă lungă şi subţire, cu vârfurile (uşor grizonate) ascuţite, deliberat, în sus, ca la felinele tinere şi robuste. Se povestea că, în „tratamentele” psihologice aplicate pacienţilor săi pisiceşti, fostul Mitrică mergea chiar mai departe. Se aşeza în patru labe în faţa bietelor animale, clipea languros şi des către ele (pentru a stabili puntea de comunicare), mieunând totodată discret. Adeseori, când reacţia mâţei era pozitivă, îşi freca obrazul îmblănit de cel al pacientului cu coadă şi se întindea afectuos pe podea, pe întreaga lungime a corpului lui, cu „labele” în sus, pregătit carevasăzică de joacă. Amănuntul de a se numi acum Felix Pisič venea în completarea tabloului de ansamblu.

Surpriza s-a instalat abia la cea de-a treia „transgresiune” a lui Pisič, de dată foarte recentă. Exoticul personaj a decis deunăzi să-şi închidă „clinica”, să-şi dea demisia de la Universitate şi să facă cerere de emigrare în SUA. Ce se întâmplase oare atât de radical în viaţa profesorului? N-am putut să mă abţin şi am întrebat în dreapta şi-n stânga. Un prieten comun m-a lămurit: „Mitrică a fost profund dezamăgit aici, Codrine, dar, te vei mira poate, nu de oameni, ci de pisici. Da, da, chiar de mâţe, pacientele lui iubite. Se plângea că motanii autohtoni sunt necivilizaţi, lipsiţi de maniere, aroganţi incorigibil şi obtuzi la tehnicile sale de terapie. Credea că au o genă dacică în ei adânc rudimentară. Capac la toată povestea a pus un cotoi celebru în cartierul lui pentru cafturile în care se lăsa antrenat cu alţi rivali. Se numea Ciobanul, tocmai din cauza cojocului uriaş de blană aruncat de natură pe el, a dimensiunilor înfricoşătoare şi a căutăturii agresive pe care o oferea tuturor. Proprietarii l-au adus la tratament în cuşcă. Pisič a considerat că ar trebui să înceapă terapia printr-o periere generală. Îşi procurase de pe Internet o limbă de pisică (din plastic), prevăzută cu zimţi. Pe asta, de obicei, omul o ţine în gură şi, prin mişcări meşteşugite, masează cu ea pisica de-a lungul corpului. Fiind prinsă între dinţi de stăpân, mâţa crede că este linsă, drăgăstos, de o altă pisică şi se relaxează. N-a funcţionat însă la solidul Cioban. Când s-a apropiat Mitrică de el cu chestia aia la bot, motănoiul a intrat în isterie şi şi-a hăcuit, pur şi simplu, etologul. A stat Felix trei săptămâni în spital pe tot soiul de antibiotice… Mai trist e că şi americanii i-au respins, iată, solicitarea de emigrare.”

„Aoleu”, am tresărit, „şi cum a reacţionat, sărmanul, la auzul veştii?” „Cum să reacţioneze? Ca de obicei: a miorlăit lugubru.”

 Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video