Caută 
1 MIN
Dialogul „vocilor” din orchestră a fost viu, toată muzica a avut un caracter dramaturgic, îți stimula atenția dincolo de familiaritatea cu partitura atât de cunoscută. Cred că acesta este răspunsul la întrebarea cum trebuie să fie astăzi muzica lui Mozart: deschisă, modernă, spectaculoasă, atractivă în conținut. O operă la vedere.
Mai mult decât la alți compozitori de dicționar din istoria artei sunetelor cultivate, muzica lui Mozart este „la vedere”. Frumusețea, limpezimea, concizia, atractivitatea sunt calități fundamentale ce dezvăluie concepția (dacă există), orientările stilistice preferate, climatul temperamental al interpreților de astăzi – instrumentiști sau dirijori. Vineri 30 ianuarie, sala Casei Studenților din Iași a fost plină deoarece toată lumea a dorit să asculte un program întreg alcătuit din lucrări compuse de Wolfgang Amadeus – piese de rezistență în repertorii, discografii, concerte simfonice, spectacole de teatru liric: Uvertura operei „Răpirea din serai”, Concertul nr. 23 în la major pentru pian și orchestră, Simfonia nr. 40 în sol minor. Captatio benevolentiae pentru public nu a fost de trebuință nici în cazul solistei, al conducătorului orchestrei: pe Mara Dobrescu am mai ascultat-o la Iași, ne-a plăcut, CV-ul său este impresionant, iar dirijorul David Crescenzi rămâne aceeași garanție a calității reprezentațiilor de operă pe care le urmărim de ani buni în sala Teatrului Național. Singura noutate a constituit-o prezența sa la pupitrul orchestrei Filarmonicii „Moldova”. Noutatea au resimțit-o ieșenii, pentru că numele lui David Crescenzi apare de ani buni pe afișele concertelor Orchestrei Naționale Radio.
Mara Dobrescu a plasat binecunoscuta partitură mozartiană pentru claviatură în zona de confluență a clasicismului cu romantismul. Claritatea, ordinea, fluența, lumina frazării nu au umbrit climatul liric nici o clipă, începând de la prima temă a părții I – simplu intitulată „Allegro”, expusă mai întâi de orchestră, apoi de pian, în întristatul „Adagio” ca parte secundă, în sprințarul „Allegro assai” din partea a III-a. Mara Dobrescu a ocolit exultanțele expresive, asigurând deopotrivă poezia muzicii, menținând continuitatea atmosferei generale apolinice.
S-a dovedit cu acest prilej una dintre calitățile primordiale cerute dirijorului de operă: nu de simplu acompaniator, ci de partener al conversației muzical-spirituale, cu idei și replici prompte care sprijină, „argumentele” solistului. Temperamental și riguros cum îl știm, David Crescenzi a fost, s-ar putea spune, și așa, și așa: a aprobat înțelegător „spusele” pianului, și-a afirmat hotărât ideile – niciodată strident, cu aceeași empatie.
Ca întotdeauna, discursul principal al dirijorului s-a bazat pe textul simfoniei din a jumătatea secundă a programului. Două modalități pot constitui răspunsurile la aproape hamletiana întrebare „a fi, sau a nu fi muzica lui Mozart?” Rămânând deplin credincios stilului clasic ordonat, echilibrat, sau traducând partitura în limbajul ideatic-estetic al vremii tale, secolului XXI? Simfonia nr. 40 a fost interpretată în deceniile trecute, este interpretată și astăzi de unii dirijori prestigioși tot cu ansambluri standard, mari, necesare în cazul lucrărilor simfonice de Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov, Mahler etc. Așa au procedat Herbert von Karajan cu orchestra Filarmonicii din Berlin, Karl Böhm cu orchestra Filarmonicii din Viena, Leonard Bernstein cu orchestra simfonică din Boston, orchestra Filarmonicii din Viena și Scala Philharmonic. Dar Mozart nu a avut niciodată la dispoziție ansambluri instrumentale impozante, ci alcătuiri moderate ca dimensiuni. Oricât de puternic financiar erau, principii și împărații din vremea sa nu plăteau orchestre cum le știm noi astăzi. De aceea unii dirijori ai timpurilor noastre, adepții stilurilor și sonorităților originare, specifice secolelor în care au trăit compozitorii, preferă orchestrele mici, instrumentele originale pentru care s-a scris muzica. Unul dintre păstrătorii tradiției este binecunoscutul dirijor Nikolaus Harnoncourt. Sigur, versiunile care astăzi încearcă să reproducă stilul de cânt, instrumentele de epocă sunt discutabile pentru că, în afara documentelor bibliografice și iconografice, nu avem înregistrări sonore care să ateste realitatea interpretărilor muzicale – în cazul de față lucrările de Mozart. Dar tentația autenticității istorice este mare.
David Crescenzi a rezolvat dilema veche într-o modalitate apropiată de a lui Nikolaus Harnoncourt. Optând pentru un ansamblu instrumental redus ca dimensiuni, diferențiind prin tempo și nuanțe caracterul secțiunilor melodice apropiate, modelând sonoritățile partidelor, solourile unor instrumente în scopul luminării frumuseții melodice, al descoperirii unor calități expresiv-sonore estompate de spectrul larg al orchestrelor simfonice obișnuite. Fiecare posibilitate de a modela, de a lumina meandrele ideilor melodice a fost folosită cu admirabil rezultat. Ansamblul și instrumentele cărora Mozart le-a dăruit desene pe portativ au fost muzical-spiritual-expresiv subliniate. L-am urmărit pe David Crescenzi sau am evitat să-l privesc, doar ascultând. Rezultatul a fost același: dialogul „vocilor” din orchestră a fost viu, toată muzica a avut un caracter dramaturgic, îți stimula atenția dincolo de familiaritatea cu partitura atât de cunoscută. Cred că acesta este răspunsul la întrebarea cum trebuie să fie astăzi muzica lui Mozart: deschisă, modernă, spectaculoasă, atractivă în conținut. O operă la vedere.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
