Mumia vivace

Colegul meu de la Italiană, Hanibal Perscorilovici, se plimba îngândurat prin parcarea principală a Universității. Avea o expresie speriată atunci când m-am apropiat să-l salut. L-am întrebat, desigur, dacă totul era în ordine. „Păi, nu prea”, mi-a răspuns cu sinceritate profesorul. „Am revenit ieri dintr-un scurt stagiu de cercetare la Universitatea din Padova și mă simt încă marcat de o experiență pe care am trăit-o în ultima zi de stat acolo.” „Ce experiență?” am întrebat, firește. „Mergeam, în jurul amiezii, pe lângă sediul Rectoratului – faimosul Palazzo del Bo. Plănuiam să intru la Caffé Pedrocchi. Pe aleea pietonală dintre cele două clădiri, observ două personaje ciudate. O fată tânără căra în spate o bătrână ce sugera, prin aspectul ei inert, măcar catatonia, dacă nu chiar starea de incompatibilitate cu viața, cum definesc medicii de la Urgențe moartea. Uimirea mi-a fost și mai mare atunci când tânăra, zărindu-mă, mi-a zâmbit cu multă afecțiune. ’Domnule profesor, domnule profesor, vai, ce bucurie să vă întâlnesc aici! Ce faceți?’ a strigat ea în limba română. S-a oprit, a coborât-o, abil, pe bătrână în brațe și apoi a așezat-o, cu grijă, pe o bancă, sprijinind-o cu capul de un felinar stradal învecinat. Am avut senzația stranie că m-aș afla de fapt la Londra, la muzeul figurilor de ceară, Madame Tussauds, unde un angajat destoinic mută păpușile de colo-colo pentru curățenia generală. Domnișoara mi-a sărit literalmente în brațe, cu un entuziasm care m-a înduioșat pur și simplu. ’Dom’ profesor’, a explicat, ’v-am fost studentă în urmă cu opt ani. Mi-ați predat Renașterea Italiană, un curs minunat. Privind-o atent, am reușit să o localizez. Îmi fusese, într-adevăr, studentă. Nineta. Nineta Orfan. O fată deosebit de simpatică și inimoasă.”

Hanibal a făcut o pauză înainte de a-și continua bizara narațiune: „Am întrebat-o, normal, ce era cu ea acolo. Mi-a fost jenă să mă uit în direcția bătrânei încremenite, dar ochii stingheriți mi-au trădat pesemne curiozitatea, întrucât Nineta m-a lămurit, cu o naturalețe absolută. ’Nu-mi găseam slujbă nicăieri în țară, cu italiana, dom’ profesor. N-am avut încotro. M-am înscris la o agenție de îngrijitoare de bătrâni din Peninsulă și, după o vreme, s-a ivit această poziție de badante la doamna pe care o vedeți. M-am bucurat nespus, numai că, ajungând eu în Padova, după două zile de călătorie cu microbuzul, mi s-a furnizat o surpriză de proporții. Am găsit familia viitoarei mele angajatoare plângând. Mi-au spus că doamna tocmai murise. Se aflau strânși cu toții în jurul patului stră-străbunicii lor în vârstă de 107 ani, îmbrăcați în negru și cu lumânări în mâini. Popa lor catolic citea rugăciuni în latină. Un moșneag tremurător, fiul doamnei, mi-a comunicat că le părea rău și că îmi vor achita cheltuielile de deplasare. Am simțit că mă prăbușesc. Nu puteam accepta o astfel de farsă din partea destinului. Am țipat că se înșeală. Până și preotul s-a oprit, tulburat, din bolboroseală. Am precizat ferm că noi, românii, avem tehnici speciale de resuscitare și solicit, ca atare, să mi se acorde șansa de a o readuce la viață. Nu știu nici acum dacă gestul moșulețului tremurător, cu mâna, către mine a constituit o permisiune de a-mi încerca dibăcia medicală pe proaspătul cadavru al mamei sale ori fusese doar un spasm. Eu m-am și aruncat în pat, declanșând o cascadă disperată de palme peste față, masaje cardiace și urlete de înviorare asupra doamnei Pepetta. Într-un târziu, spre groaza tuturor, femeia a deschis ochii și a înțepenit în facies-ul ăsta pe care-l puteți sesiza și dumneavoastră în clipa de față. Așa a rămas de atunci încoace, adică de mai bine de un an. Nu știu, sincer, dacă a înviat sau nu, dar, cu certitudine, eu am devenit eroina familiei și a întregului cartier.’”

Perscorilovici s-a oprit iarăși. Și-a reluat povestea foarte șovăitor: „Nineta mi-a relatat amănunte și mai teribile. A zis că are un program riguros cu bătrâna în fiecare zi. Gimnastică, plimbări (episod în derulare chiar la întâlnirea noastră), mese regulate. A spus că-i gătește fasole bătută ca la ea acasă, la Huși. Nu ar fi sigură că doamna Pepetta o înghite cu adevărat, dar, cum-necum, porția (generoasă) dispare din farfurie mereu. Mi-a zis că-i citește și-i cântă seara, înainte de culcare, cu toate că somnul rămâne o chestiune relativă în cazul respectiv – bătrâna stă, invariabil, cu ochii deschiși!…” „Cam sinistru, Hanibal, admit”, am comentat eu. „Totuși Nineta pare fericită, nu înțeleg de ce ești atât de răscolit de întâmplare.” „Ba nu, nu înțelegi!” a replicat profesorul speriat. „E vorba despre clipa în care ne-am despărțit. Nineta a luat-o pe Pepetta, din nou, în cârcă, iar aceasta din urmă, îți jur, a întors capul brusc înspre mine. Parcă era Cidul călare, mort și îmbălsămat, în ultima lui luptă cu maurii. A rânjit sardonic și mi-a arătat degetul mijlociu de la mâna dreaptă, descărnat, ridicat cu energie în sus…”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video