Caută 
1 MIN
„Cu tata când mă întâlnesc / toată alcătuirea mea se cutremură. /Tata era înalt şi acum / abia-l desprinzi cu privirea de tălpi. / L-au ars ploile şi vânturile / şi tot mai mult l-a chemat la el /pământul. / Fiindcă pe tata îl cheamă Gheorghe, / adică ţăran, lucrător de pământ – / un nume perfect egal cu Ion. / Tata. / Muntele Măcinului.”
Când scriam aceste versuri (din care îmi amintesc doar secvenţe), tata avea cam vârsta mea de-acum. Şi, la întâlnirile noastre tot mai rare (în vacanţe sau în concediu), mă miram înlăuntru-mi – fără să i-o spun – , cum tata parcă devenea, de la an la an, tot mai mic, se diminua… Pe atunci, vai!, nu ştiam – şi nici nu mă interesa faptul că, de la o anumită vârstă, omului încep a i se „absorbi” oasele. Fapt demonstrat ştiinţific.
Cum mama murise când aveam 10 ani, se poate spune că am crescut, nu doar eu, ci toţi fraţii şi surorile, cu tata. Ne adusese o „mamă vitregă”, Tinca Unu – cum îi ziceam – cu care a trăit câţiva ani, a „rezultat” şi-un copil, o soră – pe care n-am simţit-o niciodată „vitregă” , singura, acum, dintre surori, care mai e în viaţă. Dar tata, atunci, avea obiceiurile şi exigenţele lui: o femeie trebuia „să ţină” şi casa, să facă şi aproape toate muncile gospodăriei şi ale câmpului. Or, Tinca Unu – care trăise vreo 10 ani la oraş – nu era la înălţimea acestor solicitări. Aşa că tata s-a despărţit de ea – nu înainte de a-i da o bucată de grădină şi de a-i ridica o casă, o căsuţă cu două odăi, în care am poposit deseori. Tata, s-ar zice, a fost „un cavaler” sau – cum mergea vorba-n sat – „aşa un om, mai rar”, căci nu numai că-i dăduse pământ şi-i ridicase casă, dar îi făcea şi toate muncile câmpului – arat, semănat, prăşit, cules – şi din nou totul, an de an, de la capăt. Bine-nţeles, în mare secret, să nu afle… Tinca Doi, cea care îi luase locul la noi acasă. Ca şi cum în sat s-ar fi putut ţine vreun secret… Evident că se lăsa cu certuri – dar fără păruială -, asta până când cele două femei au dat singure la pace şi chiar au început a se întâlni şi a conlucra „în secret”.
… Scriam, tot pe-atunci, în nostalgia mamei: „Mama era frumoasă şi bună. / Casa noastră semăna a lună. /Seara se-ntorcea, cu căruţa, tata. / Se umplea de-njurături ograda /…/ Caii, în măsele, ronţăiau lumină, / şi din ochi lumina se scurgea, vâscos, / şi, ca niciodată, mereu mai puţină / rămânea lumina risipită-n jos./ Ci cu disperare rupeau caii-n dinţi / firele luminii,-n iarbă tot mai rare, / glasurile lor răsunau, fierbinţi, /dureros întoarse înspre luna care / cât obrazul lunii mai era acum, / mai apoi rămase cât surâsul mamei. / şi surâsu-apoi, ca un fum, /şi surâsu-a prins să se destrame…/ Tata-n zori n-a mai putut să-nhame.”
Tata, da, înhăma în zori şi-i scula, din dulcele somn al dimineţii, pe toţi cei care, în ziua aceea, trebuiau să meargă (după „vreme”) la prăşit, la cosit, la secerat, la cules păpuşoiul, la săpat sfecla… În zi „de târg”, tata era aproape nelipsit la târgurile din apropiere – Săveni, Truşeşti, Botoşani – dar atunci nu ne lua cu el pe vreunul dintre noi, îl aşteptam acasă, cât mi ţi-i ziulica de mare, să vină cu „bunătăţi de la oraş”. Cum aş putea uita calupurile de marmeladă sau de halva, câte-un baton de ciocolată, pungile cu bomboane, vreun săculeţ cu mere, cele două-trei salamuri – din care ni se dădea „cu feliuţa”, nu pe săturate, în timp ce noi am fi mâncat un salam întreg… Sau „gumarii” (ale căror tălpi repede rămâneau prin „sfintele” noroaie ale satului), sau vreo bucată de „material”, pentru fuste şi bluze, cu care surorile se-mpodobeau pe loc, ca să vadă cum o să le stea… Şi câte alte „minunăţii” care, astăzi, ar stârni zâmbetul oricărui copil, fie chiar „de la ţară”…
O dată, de două ori pe vară, tata făcea o călătorie mai lungă, o cărăuşie tocmai la Suceava sau la Hura Gumorului, cale de peste 100 de kilometri. Puţini se încumentau să facă acest drum, atât de obositor şi de plin de primejdii. Cam în aceeaşi perioadă, când tata o pornea spre Bucovina, de-acolo ajungeau la noi în sat harabalele bucovinenilor – şi doar ce auzeai uliţele vuind de chemările lor: „Mere-mereee!” „Pere-pereee!” ! „Prune-pruneee!” Alţii aduceau cherestea, scânduri frumos geluite şi încă mirosind a obcină, linguri şi străchini de lemn, butoiaşe şi butelci, pentru rachiuri, fluiere ce mult le ziceau duios (pentru cine se pricepea). De regulă, era un troc, noi le dădeam grâu, porumb (boabe sau făină), floarea soarelui, zahăr, ei ne înmiresmau cu fructe (cărora le dusesem dorul toată iarna). Şi în timp ce noi, copiii, „târguiam” fructele, părinţii (gospodarii) negociau „lemnăria”, de care era atâta nevoie, pe valea cea văduvită de păduri a Jijiei.
Dincolo, la 100 de kilometri de casă, tata îşi vindea şi el marfa, la troc, sau cu bani, după cum îi era norocul. Pleca cu o căruţă încărcată cu saci (îndeosebi grâu şi porumb; cam 1500 de kg.) şi, uneori, se întorcea cu una plină cu cherestea. Prefera însă să vândă pe bani, ca să-i investească el în ceea ce-i „ardea măseaua”, cum îi plăcea a zice. Dus-întorsul dura cam 10 zile, interval în care noi stăteam – nu stăteam cu gândul la tata – întrucât nu bănuiam primejdiile – dar mama, sigur, numai la el se gândea. Ne dădeam seama după cum ne punea să-ngenunghem, seara şi dimineaţa, la icoane şi să ne rugăm pentru tata; sau din frânturile de vorbe pe care le prindeam din schimburile ei de taine cu mătuşile noastre, cu vecinele… Dacă tata întârzia o zi-două, pe la poarta noastră nu-şi dădeau rând ghicitoarele… Una ghicea în bobi, alta în cărţi, alta în oscioare de găină sau de cocoş, … şi-n câte şi mai câte. Bani, ouă, puişori numai buni de făcut ciulama, găini şi cocoşi, făină de păpuşoi ori de grâu – cam tot ce era comestibil la casa omului umplea buzunarele cele tainice şi încăpătoarele traiste ale ghicitoarelor. Şi una-i spunea mamei că omu’ ei o să vină la fapt de seară; alta în zori de zi, pe rouă; alta c-o să apară taman în crucea amiezii. Doar una dintre ghicitoare – în care mama avea mare încredere – i-a spus, într-o zi, că pe tata îl paşte o mare primejdie. Şi dacă scapă din asta, o să trăiască încă mulţi ani. „Ce primejdie?! Unde-i primejdia?, a vrut să ştie mama, care ştia şi ea, cât de cât, să citească bobii. Iar „solomonara”, neavând încotro, i-a arătat, acolo în bobi, locul primejdiei şi „portiţa” pe unde s-ar putea să scape. Dar mai mult mama n-a putut scoate de la ea. Şi trecuseră, ca niciodată, două săptămâni, iar tata nu apărea.
Apoi, într-o noapte, afară, s-a auzit un nechezat de cal. Mama a sărit din pat, căci somnul ei era numai pe furate, şi ne-a trezit şi pe noi: „Copii, hai, treziţi-vă, c-a venit tata! A venit tata!” Mama a aprins lampa şi-a pus-o-n fereastră, ca să vadă tata pe unde să meargă, că era o noapte fără lună. Apoi a aprins felinarul şi-am ieşit, cu toţii, afară, să-l îmbrăţişăm pe tata. În ogradă nu era nimeni, şi-am pornit-o spre poartă, unde se vedea ceva negru – şi nişte ochi sticlind. Calul cel negru, calul Ghiţă (îl chema ca şi pe tata) îşi trecuse capul peste poartă, necheza şi sforăia uşor, vrând să intre-n ogradă. Dincolo de el – nimic: nici tata, nici celălalt cal, nici căruţa! Şi-atunci s-a descătuşat spaima, s-a dezlănţuit disperarea. Mama a început – nu să plângă, să urle, să se jelească. Şi noi, cu ea, fiecare pe glasul lui. I-am dat drumul calului în curte, îl mângâiam şi-l întrebam, ca şi cum ar fi putut să ne răspundă: „Unde-i tata?? Unde-i stăpânul?! Ce s-a întâmplat?!”
Am plâns şi ne-am văitat până spre dimineaţă, când la poartă a apărut, de-adevăratelea, tata, cu căruţa trasă de celălalt cal. I-a trebuit mult ca să ne liniştească, să ne ogoiască – mai ales pe mama. Căci, ce se întâmplase? Ajuns „deasupra satului”, la un pământ de-al nostru, s-a gândit să rămână acolo până dimineaţă, mai ales că era o noapte fără lună. A dat drumul cailor la păscut şi s-a culcat. „Cum să-mi treacă prin minte – se minuna el, dezmierdându-ne, că Ghiţă o să vină singur acasă?!”
Dar „cumpăna”, primejdia acelei cărăuşii alta fusese, şi avea să ne-o spună mult mai târziu, când lucrurile intraseră, aza-zicând, în normal, anormală fiind doar dispariţia unor păsări şi a altor bunuri de pe lângă casă… Tata nu credea în vrăjitorii, pe mama o ironiza pentru această slăbiciune, iar pe ţigănci, când le vedea pe-acolo, le lua la goană. De data asta, însă, a trebuit să recunoască faptul că trecuse printr-o primejdie… anticipată de o ghicitoare. „Eram între Humor şi Suceava – povestea tata – ziua-n amiaza mare. Pe şuşă, ţipenie de om, nicio maşină, nicio căruţă… Caii mergeau când în trap uşor, când la pas, după cum era drumu’. Apoi, nu ştiu cum şi de unde, pe rambleul şuşălii a apărut un om. Mergea repegior, până ne-a ajuns din urmă. Bună ziua! Bună ziua! ş-am mai schimbat nişte vorbe, i-am spus de unde vin, unde mă duc. Părea că se grăbeşte, şi-a luat-o înaintea căruţei. Pe urmă, caii au mers mai repede şi l-am lăsat oleacă în urmă. Îl mai vedeam, din când în când, cu coada ochiului. Apoi am uitat de el, mă gândeam la ale mele… Şi deodată, nu ştiu cum şi de ce, am întors ochii. În aceeaşi clipă, o botă, dintr-acelea ghintuite, a zburat din mâna omului, şi-abia am avut timp să mă aplec. Dacă nu m-aplecam, poate că eram mort. Bota s-a lovit de loitre şi-a căzut de partea cealaltă a căruţii. Omu’ a început s-alerge spre noi dar, fără s-apuc să-i mai îndemn, caii au pornit-o-n galop. Hoţu’ acela nu ne-a mai ajuns, doar ne ameninţa, cu pumnii, de ciudă… Pânâ când nu l-am mai văzut. Iaca, asta a fost cumpăna pe care-ai văzut-o în bobi…”
Şi, oare, calul Ghiţă nu venise acasă ca să ne anunţe, cu câteva ceasuri mai devreme, că primejdia aceea de moarte, pentru tata, trecuse?!
… Asta am povestit, în magica zi a Sfântului Gheorghe, la o „Curte domnească”, evocându-l pe tata – Muntele Măcinului. Şi mi-am zis că poate merită, povestea, să v-o spun şi Dumneavoastră…
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
