Muzica de film prin ochii unui Violoncel și ai unui dirijor...: Filip Papa și Gian Luigi Zampieri
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Muzica de film prin ochii unui Violoncel și ai unui dirijor...: Filip Papa și Gian Luigi Zampieri

GALERIE
concert
  • concert
- +

În viață sunt importante întâlnirile. Și dacă viața este trăită în mijlocul artelor, atunci conexiunile dintre oameni pot genera adevărate capodopere născute din idei, proiecte, viziuni ce depășesc stadiul de întrevedere și comunicare lipsite de profunzime, ajungându-se la un nivel superior de rezonanță spirituală printr-un limbaj extrasenzorial și la un numitor comun, prin formele de expresie ale creației artistice rezultate.

O astfel de întâlnire ni se relevă sub titlul Un Violoncel prin lume, o călătorie cinematografică cu Filip Papa și Gian Luigi Zampieri. Astfel, doi artiști de anvergură pun la cale un concept unic în România, o premieră națională ce va schimba percepția mai-marilor diriguitori ai instituțiilor de cultură, lărgindu-le orizontul și deschizându-le perspectivele cu privire la aducerea muzicii de film la nivel de manifestare cultă de justă valoare artistică.

Cine hotărăște nivelul de calitate al unui act artistic? Poate părea retorică întrebarea, iar răspunsul meu rămâne categoric: artiștii ce-l zămislesc. În cazul de față, da. Asistăm la un proiect personal, profund asumat de doi mari artiști ce leagă Italia de România prin marea muzică: violoncelistul Filip Papa (membru fondator al Cvartetului de Coarde Ad Libitum al Filarmonicii „Moldova” din Iași încă din 1988, cvartet ce l-a avut ca mentor pe maestrul Bujor Prelipcean, prima vioară a Cvartetului Voces; la violoncel Filip Papa l-a avut ca mentor pe maestrul Dan Prelipcean) și dirijorul, orchestratorul și organistul Gian Luigi Zampieri, figură reprezentativă pentru numeroase pupitre ale scenelor românești și nu numai, discipol al unor mari maeștri, precum Franco Ferrara, Francesco de Masi, Carlo Maria Giulini, Gennadi Rozhdestvensky sau Leonard Bernstein.

Dincolo de notorietatea indiscutabilă a celor doi muzicieni, motorul dorinței mele de a afla mai mult și de a descoperi ce stă în spatele unui asemenea demers a fost litera V (cu majusculă) din Un Violoncel prin lume, o călătorie cinematografică cu Filip Papa și Gian Luigi Zampieri. Acel V a generat în ființa mea o poveste în care un om se transformă într-un violoncel ce călătorește prin lume folosindu-se de muzică pentru toate nevoile sale existențiale. În mintea mea s-au succedat instantaneu cadre în care, în urma violoncelului, la auzul muzicii cântate de acesta, mulțimi de oameni s-au transformat în alte instrumente, în imagini, elemente de recuzită, dansatori, actori, unii rămânând spectatori însoțind acest ansamblu viu pe toate meridianele... filmului. Această imagine pare să fie rodul unui adevăr pe care cei doi artiști l-au plănuit, un adevăr artistic complet diferit de ceea ce s-a văzut și auzit în România până acum.

Pentru a-mi lămuri propriile necunoscute i-am invitat pe cei doi muzicieni la un dialog care surprinde prin trei aspecte: 1. imensa iubire față de România a unui muzician italian de calibru internațional; 2. felul în care cei doi artiști se completează într-o retorică echilibrată și bine plasată în contemporaneitate; 3. capacitatea de a construi ceva nou (mai ales în domeniul artistic) într-o lume în care pare să fi fost spus deja totul...

Un dialog presărat cu ironii inteligente (uneori chiar autoironii), bucuria de a vorbi despre muzică, consistente aprecieri față de viața muzicală românească actuală, aprecieri din care voi spicui în rândurile ce urmează.

Domnule Zampieri, scrieți aproape perfect în limba română...

Da, dar vorbesc ca un solicitant de azil.

Cum ați construit această colaborare?

Filip Papa: Noi ne-am cunoscut în urmă cu mulți ani la București, la Societatea Română de Radiodifuziune unde împreună cu violoncelistul și prietenul meu Răzvan Suma și dirijorul Luigi Zampieri am făcut două concerte pentru două violoncele (Concert în do major pentru două violoncele și orchestră de G. F. Händel și Concert în sol minor pentru două violoncele și orchestră de A. Vivaldi) la Sala Radio. Și ne-am simțit foarte bine împreună. Am rămas într-un contact deosebit peste ani și, având foarte multe afinități în comun, în urmă cu câteva luni, în timpul acestei pandemii ne-am adus aminte de dorința noastră comună de a mai colabora.

Ideea acestui concert a venit tocmai din această dorință. Iar pentru că Zampieri este un extraordinar orchestrator, probabil și compozitor (cât despre arta sa dirijorală nici nu vreau să comentez... este extraordinar), în acest context ne-am hotărât să abordăm un format care să respecte și regulile specifice pandemiei, cu o orchestră restrânsă, iar muzica să fie frumoasă, atrăgătoare.

Și fii atentă: mă uimește la el perfecțiunea cu care lucrează și viteza de reacție. Nu există situație într-o partitură pe care să nu o rezolve, căreia să nu îi găsească cea mai potrivită ipostază, lucrează extrem de disciplinat și foarte corect. Pentru mine, munca alături de acest om este deosebit de plăcută, de simplă. Gândește-te că mie mi-a trimis o știmă cu 21 de piese de muzică de film, o muzică senzațională. 21 de piese pe care parțial le-am ales împreună, niște lucrări muzicale pe care orice muzician și-ar dori să le cânte. Este un proiect inedit. Clar.

Domnule Zampieri, pe pagina dumneavoastră de facebook scrie așa: „un dirijor care s-a născut în Italia din greșeală”. Cum vine asta? Declarați prin toate mijloacele că v-ați îndrăgostit de România într-un mod cu totul aparte.

Cu ani în urmă, pe când mă aflam la un concurs de dirijat, m-am întâlnit cu dirijorul Cristian Mandeal care m-a întrebat de ce nu am trecut în CV ul meu că am studiat cu Sergiu Celibidache... I s-a părut lui că am amprenta maestrului în felul în care dirijez. Desigur, amprenta despre care vorbea avea legătură cu profesorul meu de solfegiu, Guido Vendittelli, fost elev al lui Celibidache! La solfegiu... înveți și dirijat foarte bine. Vendittelli mi-a pus baza dirijorală.

Ulterior am devenit prieten cu Mandeal. M-a chemat la București. Astfel, în decembrie 1998 am debutat în România la Ateneu cu violonistul Florin Ionescu Galați. Cu Ștefan Gheorghiu mă știam demult din Italia. Din 1998 am început să vin în fiecare an. Am avut bucuria să colaborez cu Orchestra de Cameră Radio, la invitația doamnei Mioara Bâscă (n.r. consilier muzical la Radio România – Orchestrele şi Corurile Radio) pe care o cunoscusem la Festivalul Piazzolla din Italia. Apoi la Craiova, apoi din nou la Ateneu (să tot fie vreo șapte ani) alături de violonistul Alexandru Tomescu.

În urmă cu șase ani am fost sunat de directorul de atunci al Filarmonicii „Oltenia”, Vlad Drăgulescu (actualmente director artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova) care m-a chemat să dirijez. Văzusem Craiova în urmă cu 50 de ani... Am rămas plăcut surprins de cum a evoluat orașul. Sincer, m-am îndrăgostit de Craiova. De atmosfera familiară cu colegii. Nu m-am certat niciodată cu nimeni.

Poate de aceea o și numiți prima iubire?

Da. Deși am debutat cu Filarmonica „George Enescu” din București, aș aprecia că relația cu Filarmonica „Oltenia” a fost ceva particular pentru că m-au primit ca pe un membru al familiei, fără aerul acela oficial, protocolar... oarecum rece. În Craiova am reîntâlnit colegii pe care îi știam mai demult sau mai nou și, deși nu mai colaborez cu ei, primesc mesaje, țin legătura cu acei oameni!

Pe scurt, indiferent unde mă aflu în România, mă simt ACASĂ.

Ce a însemnat maestrul Franco Ferrara pentru dumneavoastră?

Maestrul Ferrara a fost un caz special, unic în întreaga istorie a dirijatului. A devenit o legendă înainte să moară. Auzeam despre el ca despre o legendă, pe vremea când eram la începutul studiilor. Deși a avut o mare problemă de sănătate (un leșin în timpul unui concert), ușor-ușor și-a revenit și s-a reinventat orientându-se spre muzica de film pe care a abordat-o atât conceptual, orchestral, cât și dirijoral. Cu el am avut șansa de a vorbi despre practica muzicală (scriitură, sunet, orchestră, particularități, psihologie, comunicare), deci chestiuni foarte importante și probabil surprinzătoare pentru mulți. Până atunci credeam că dirijatul înseamnă doar gest. Timp de 8 ani am petrecut toate zilele alături de el. 8 ani! Aveam 20 de ani când el s-a stins... m-am recuperat extrem de greu. Probabil că au trecut vreo 6 ani până să îmi revin. Mă duc la el la cimitir. Vorbesc cu el. Eu am un contact cu maestrul meu. Dacă am o problemă la o partitură... merg la el și vorbim. Aștept un sfat. Și sfatul vine... Vine...

Haideți să ne întoarcem la proiectul-concert simfonic Un Violoncel prin lume, o călătorie cinematografică cu Filip Papa și Gian Luigi Zampieri. Cum ați gândit o astfel de abordare?

Gian Luigi Zampieri: Am început cu trompetistul Nello Salza care a lucrat cu Ennio Morricone vreo 40 de ani.

Fără îndoială că foarte multă lume știe muzică de film, dar încă nu știu dacă a pus cineva în scenă un concept din perspectivă stilistică și istorică a acestui gen muzical, iar o călătorie înseamnă să vedem ce s-a întâmplat în toată lumea cu muzica de film, un caleidoscop muzical. Așa s-a născut ideea de călătorie. Muzică de film se cântă, nu-i o noutate, dar cam peste tot se aude la fel pentru că partiturile sunt aceleași. Eu m-am gândit că important și de valoare ar fi să existe preocuparea de a portretiza solistul care interpretează o muzică de film aranjată special pentru el. Iar eu ca dirijor vreau o relație cu orchestra, cu solistul... nu din perspectiva acelui om care trebuie să fie „miezul” manifestării, ci din perspectiva unei (re)creații comune, într-o gândire muzicală elaborată.

Proiectul acesta este clar creat pentru solist, fără să aducem din nou Haydn, Boccherini, Haciaturian etc... Astea sunt făcute! Dar acum... publicul are nevoie de mai multă motivație și să fie implicat. Și cum facem asta? Propunem Henry Mancini (1924-1994) cu ”Moon River” din filmul „Micul dejun la Tiffany” (SUS, 1961 – Blake Edwards), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) cu „Aria Reginei Nopții” din filmul ”Amadeus” (SUA, 1984 – Miloš Forman), Astor Piazzolla (1921-1992) cu ”Oblivion” din filmul „Henric al IV-lea al Franței” (Italia, 1984 – Marco Bellocchio) sau ”Vuelvo al Sur” din filmul ”Sur” (Argentina/Franța, 1988 – Fernando E. Solanas), Ennio Morricone (1928-2020) cu „Caracatița” (Medley) din serialul TV ”La Piovra” (Italia, 1984 – Damiano Damiani) și așa mai departe.

Să înțelegem că la baza proiectului stă și ideea de a-i apropia pe oameni de o muzică aparent accesibilă, în realitate ea fiind profund cultă și scrisă la un înalt nivel de gândire muzicală?

Filip Papa: Muzica pe care a propus-o Luigi este tratată în manieră cultă, orchestrată simfonic, cântată de data aceasta la violoncel (poate cel mai apropiat ca timbru de vocea umană). Dacă în film muzica nu este în prim plan, ea fiind însoțitoarea discursului vizual și având caracter ilustrativ, aici, în acest proiect, muzica devine personaj principal.

Uite, de exemplu Cavatina din Vânătorul de cerbi (Stanley Myers 1930-1993, SUA/Anglia, 1978 - Michael Cimino) pe care mi-am dorit-o foarte mult! Este o muzică extraordinară. O muzică intimă, ciudată, o piesă la care apelează Beethoven în Op. 130 în care scrie un fragment intitulat chiar Cavatină, o muzică foarte specială! În Vânătorul de cerbi ea este cântată la chitară pe coarde ciupite, însoțind atmosfera tristă a filmului. Când muți tema cavatinei de la chitară la violoncel aceasta devine mult mai vie, mai cantabilă, ieșind în față ca o voce umană, datorită cursivității sunetului, dar mai ales datorită expresivității unui instrument precum violoncelul.

Și da, trebuie să venim în sprijinul publicului pentru a-și recâștiga încrederea de a ieși din casă, la concerte. Meritul lui Zampieri este tehnica orchestrației. Fiecare piesă este scrisă în așa fel încât omul să descopere în el ceva ce mai auzise (fie o dată cu vizionarea filmului, fie cu alte ocazii), abordări de scriitură care fac din această muzică un izvor de readucere aminte. O muzică bună dintr-un film nu o uiți. Ea rămâne înmagazinată în memorie, poate mai mult decât filmul!

În acest sens, Filip Papa, cât de îndepărtată ar fi ca experiență, ca formă de manifestare acest concept, față de oricare din experiențele muzicale de până acum?

Eu, care cânt eminamente muzică simfonică, clasică, preclasică, cvartete, fiind cumva cantonat în această zonă (cel mult spre limbajul modern), având de cântat acum o muzică ce are cu totul alte tehnici cu care trebuie să reproduci discursul... trebuie să fac o regresie în ceea ce am învățat eu ca să îmi însușesc o bază de la care să plec, de ca și cum această muzică ar fi a mea, de ca și cum eu aș fi compus-o, de ca și cum eu sunt în filmul acela, eu sunt personajul respectiv. Degeaba citești notele... Această muzică este mult mai mult de atât. Această muzică are un spirit aparte! Trebuie să mi-l însușesc.

Cum e cu acel V mare de la Un Violoncel prin lume, o călătorie cinematografică cu Filip Papa și Gian Luigi Zampieri?

Filip Papa: Violoncelul este pus în valoare într-o manieră cu totul aparte. Tema acestui proiect este de fapt Violoncelul... Un instrument pe care îl prezentăm lumii întregi printr-o călătorie muzicală unică! În fapt, noi doi servim muzica. Noi doi putem fi și după o perdea...

Gian Luigi Zampieri: Alegerea lui V a fost intenționată pentru că protagonistul este Violoncelul, iar la violoncel cântă povestitorul... Subiectul este „spus” de cineva. Solistul este povestitorul, iar dirijorul este regizorul.

Filip Papa: Interesant este că am prins drag de aceste piese după ce Luigi mi le-a trimis în ordinea (aproximativă) în care vor fi cântate, fapt ce m-a ajutat enorm să înțeleg sensul muzical al conceptului! După ce le-am parcurs pe toate, deși unele sunt mai celebre, altele nu, unele sunt mai complexe, altele nu, cu siguranță niciuna nu poate fi exclusă de acolo. Este o structură deosebit de omogenă, toate piesele se completează organic între ele. Mare lucru!

Nu mai spun despre conținutul sincretic al acestui proiect care se referă la prezența unor dansatori pe scenă, precum și utilizarea unor proiecții video, dar și a unui recitator/povestitor, așa cum de altfel am văzut și auzit la Piazzolla, de exemplu. Și desigur, purtarea acestui proiect în cât mai multe locuri din țară!

Deocamdată am găsit promovate (parțial) două concerte, unul pe 4 februarie la Filarmonica Paul Constantinescu, Ploiești și unul pe 18 februarie la Centrul Multifuncțional cu Orchestra simfonică a Filarmonicii Pitești ce se vor desfășura online, dar și fizic în condițiile actuale. Ce așteptări aveți de la această ÎNTÂLNIRE?

Filip Papa: În primul rând, sunt convins că acest proiect ne va uni și ne va apropia cum Zampieri nici nu-și imaginează! Va fi ceva cu adevărat minunat. Minunat! Ne propunem să fie doar începutul. Vrem să înregistrăm totul și să rămână peste timp un material audio cu asemenea conținut muzical în care ne-am aruncat cu toată convingerea, dragostea pentru muzică și respectul imens ce ni-l purtăm reciproc.

Gian Luigi Zampieri: Știu doar că va fi minunat!

(Lect.univ.dr. Mihaela Gârlea)

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Operaţiunea „Gunoiul”

Cătălin ONOFREI

Operaţiunea „Gunoiul”

Când normalul pare ceva complet anormal.

Filmuletul zilei

Franta a construit în insula Reunion o autostrada-viaduct de 12,5 km (care a costat 1,7 miliarde euro), ce serpuieste prin O (...)

opinii

Super-mega

Briscan ZARA

Super-mega

Fără teama că exagerez spun că viitorul nu sună deloc bine pentru televiziunile clasice, le prevăd o dispariţie totală sau cel puţin o trecere în planul doi, cam cum este azi teatrul radiofonic. În curând oricare cetăţean cu o cameră de luat vederi sau un telefon performant va putea avea propriul lui show cu invitaţi importanţi în sufrageria casei. Şi e o activitate perfectă şi fructuoasă pentru noile generaţii care nu îşi găsesc rostul pe lume.

Situaţia femeii reflectată în statisticile oficiale

Ciprian IFTIMOAEI

Situaţia femeii reflectată în statisticile oficiale

În România, femeile reprezintă 51,1% din totalul populaţiei rezidente (stabile), care se referă la persoanele care au locuit la reşedinţa obişnuită o perioadă neîntreruptă de cel puţin 12 luni înainte de momentul de referinţă. 

Comemorarea unui martir

Mihai DORIN

Comemorarea unui martir

Duminică, 21 februarie ac, Episcopia Romano-Catolică de Iaşi a oficiat o ceremonie de comemorare a preotului martir, Dumitru Matei, executat cu exact 70 de ani în urmă, la 21 februarie 1951, la închisoarea Jilava, în urma unei sentinţe de condamnare la moarte pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.

pulspulspuls

Iată care e noua socoteală politică cu vicii! Mihăiţă a dat cu oiştea-n gard

Iată care e noua socoteală politică cu vicii! Mihăiţă a dat cu oiştea-n gard

Una la rece pe azi din cotloanele fierbinţi ale politichiei de Bahlui, stimaţi telespectatori. 

Caricatura zilei

De 8 martie

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.