Natacha Kudritskaya, pianistă invitată la Classix. Despre muzică și război: „Sper ca publicul vostru să profite de acest magnific festival! Muzica poate să încălzească inimile“

Strozzi, la virtuossisima cantatrice, a fost prima autoare de cantate seculare în secolul 17 și prima femeie compozitor a Veneției secolului 17 care și-a editat singură partiturile. Natacha s-a născut la Perm, în Rusia, dintr-un tată ucrainean și o mama tătăroaică. A trăit în Kiev, unde a studiat la prestigioasa școală de muzică Lisenko, cu turnee în Europa și Statele Unite încă din studenție. S-a stabilit în Franța din 2003, unde a studiat cu reputatul pianist Alain Planès.

Ca toți ucrainenii, a avut o relație complicată cu Rusia: aici a câștigat concursul Rahmaninov la Novgorod și tot de aici a plecat pur și simplu de la repetițiile unui concert programat în Sankt-Petersburg sub bagheta lui Teodor Currentzis, un celebru propagandist al lui Putin, în chiar zilele de început ale invaziei rusești.

E foarte iubită în Franța pentru interpretările perlate, limpide și puternice din Rameau, Debussy și Ravel. Iubește muzica de camera și a revenit constant în Ucraina pentru recitaluri și concerte, iar în 2014 a cântat în mijlocul demonstranților din Maidan, o experiență profund umană pe care o definește ca fiind unul dintre cele mai importante momente din viața ei. La scurt timp după aceea a început un turneu prin Ucraina, trecând prin Liov, Harkov, Donețk, Severodonețk, Lugansk și Kiev.

Din 2015, Natacha Kudritskaya face parte din catalogul Universal Music, primul ei album de Nocturnes fiind lansat la Deutsche Grammophon în 2015. Între înregistrările ei se numără și un album cu muzica lui George Enescu, înregistrat cu violonistul Daniel Rowland.

E o femeie slăbuță și delicată, dar foarte puternică atunci când povestește despre țara ei și despre Music Chain for Ukraine, un proiect de succes al solidarității cu artiștii ucraineni. Povestea brățării pe care o poartă peste tot, chiar și în concerte, una făcută din oțelul de la Azovstal, e una emoționantă. Am aflat-o între două repetiții, atunci când am stat de vorbă într-un interviu pentru TVR Iași despre muzică, război, responsabilitate, George Enescu, Ivry Gitlis și încălzitul inimilor. Iată un fragment decupat în exclusivitate pentru Rubato, la „Suplimentul de cultură“.

 
Natacha Kudritskaya, mulțumesc mult pentru acest interviu. Cum te simți la Iași, în România, cum te simți la festivalul Classix?

Mă simt foarte bine, pentru că suntem înconjurați de muzicieni minunați, organizarea e superbă și ambianța concertelor e absolut fantastică, foarte caldă în particular, și asta mă face să mă simt foarte bine primită!

 

Ești pentru prima oară în România? Suntem foarte aproape de Cernăuți, de Ucraina…

Da, știu asta.

 

Ce înseamnă astăzi Ucraina pentru tine?

E aproape incredibil, acum am senzația că de-a lungul întregii mele vieți, atât în studenție, cât și timpul în care am pendulat între mai multe țări, am fost obligată să explic că vin din Ucraina și că asta nu înseamnă o parte din Rusia. Și toată lumea făcea mereu această greșeală, constant. În Statele Unite oamenii nici nu își dădeau seama care e diferența, ei credeau că e un fel de republică, o anexă a Rusiei, chiar și în Europa, chiar și în Franța, în emisiunile de radio și televiziune eu am precizat mereu că vin din Ucraina, pentru că eram excedată de faptul că oamenii nu înțelegeau că nu e același lucru…

 

Ba mai mult, ești născută în Urali, la Perm…

Da, sunt născută în Rusia, în Urali, dar de la trei ani am trăit la Kiev, pentru că tatăl meu este ucrainean și mama mea tătăroaică. Dar anul trecut, într-o singură zi totul a devenit clar: toată lumea a înțeles, în sfârșit, că Ucraina nu e Rusia. Acum Ucraina simbolizează umanul, independența

 

Libertatea…

Da, libertatea și rezistența pentru ceea ce simbolizează valorile cele mai importante ale Occidentului și mai ales dreptul de a ne construi propria viață și viitorul așa cum ni-l dorim!

 

Am văzut aseară la concert că porți o brățară specială… Ce e cu ea?

E o brățară din oțel, dintr-un metal special, fabricată din oțelul de la uzina de Azovstal, ultimul bastion apărat de soldații ucraineni la Mariupol, soldați pe care astăzi îi considerăm eroi.

 

Da, sunt eroi…

Președintele nostru a decis să se construiască aceste brățări de oțel care se vând în toată lumea, iar banii sunt folosiți pentru războiul din Ucraina.

 

Și tu ai făcut ceva extraordinar pentru Ucraina, ai creat în Franța ceea ce se numește Music Chain for Ukraine. Poți să-mi detaliezi?

Imediat după invazie am devenit conștientă în ce s-a transformat viața concetățenilor mei și ce ne așteaptă în zilele, săptămânile și lunile ce vor urma. Și m-am gândit mai ales la colegii mei. Știu ce înseamnă să fii artist , știu ce se întâmplă cu artiștii într-o astfel de criză, suntem practic pierduți, pentru că într-o astfel de situație nu e primordial pentru un guvern să se ocupe de artiști. Și asta e de înțeles, evident, în timp de război. Și cred că e într-un fel obligația noastră, ca ucraineni care trăiesc în străinătate, care duc o viață confortabilă, de a face ceva. Așa că am creat această structură de ajutorare pentru artiști, mai întâi în Belgia, apoi în Franța, pentru că eu am cântat mult în Belgia și am multe contacte cu diverse festivaluri și săli de concerte de acolo. Am creat acest grup cu muzicieni și mai ales impresari și organizatori de spectacole și oameni simpli care au dorit să se implice pentru această cauză. Astfel am organizat foarte multe spectacole în care am invitat muzicieni, dansatori și în special artiști tineri, pentru care am organizat o serie de cursuri pentru studenții ucraineni. Aceștia au petrecut stagii de câte două luni în Franța, unde au studiat cu cei mai buni profesori. Am creat inclusiv un cor al refugiaților ucraineni, exclusiv feminin, pentru că bărbații au rămas în țară. E un proiect foarte frumos și care reflectă într-adevăr realitatea, realitatea noastră: sunt femei singure și necăjite, cu multe griji, care se gândesc la soții lor rămași acolo. Dar în același timp sunt și amuzante! Sunt pline de viață și extrem de curajoase.

 

Și în România refugiații ucraineni au fost bine primiți.

Îmi imaginez. În toate țările vecine Ucrainei s-a întâmplat asta, cu valuri enorme de refugiați ucraineni. Cred că e greu pentru aceste țări să-i primească, dar mai e și faptul că ucrainenii nu vor să plece prea departe de locul lor natal. Toți cu care vorbesc, îmi spun același lucru: nu vreau să mă mut într-un loc în care să o duc mai bine, vreau ca atunci când războiul se termină să mă întorc și să-mi reconstruiesc țara. Cred că, psihologic vorbind, nouă, ucrainenilor, nu ne face bine să plecăm prea departe, de asta s-au oprit majoritatea în apropiere, în Polonia, în România, Slovenia sau Slovacia.

 

Din câte știu fratele tău a rămas în Ucraina.

Da, fratele și tatăl meu. Iar mama e în Paris.

 

Cum te simți când familia ta e acolo unde e război?

E un motiv constant de îngrijorare.

 

Țineți legătura, sunt bine?

Da, vorbim zilnic. Ei nu sunt bine, cine e bine acolo? Sunt momente în care sunt foarte furioși, e ca într-un montagnes russe, sunt furioși și în același timp toată lumea e optimistă. Știm că nu e decât o ieșire din acest război. Toată lumea o știe, trebuie să câștigăm, e doar o chestiune de timp. Dar din nefericire și una de pierderi de vieți omenești…

 

Da… din nefericire. Tu ești muzician, Natacha. Ai cântat și cânți cu artiști din Franța, din România, dar și din Rusia. Ce crezi despre partea cealaltă? Ce părere ai despre boicotul prin care trec artiștii ruși în Europa în momentul de față?

Cred că e important. E un mesaj important. Înțeleg că nu ei au creat războiul, e un mesaj pe care îl aud de la începutul invaziei, „nu e vina mea“. Doar că e un conflict de o mare amploare, iar ei reprezintă Rusia, ceea ce numesc „marea cultură rusă“ și trebuie să se simtă responsabili. Adesea mulți ruși, chiar dintre cei care trăiesc în Europa, încearcă să ignore acest război. Nu discută între ei despre asta. Când mă întreabă „cum merge“, eu răspund „nu merge“ ( comment ça va – ça va pas). „Dar dincolo de asta?“ „Nu există dincolo de asta“, le spun. Trebuie să înțeleagă că noi îi considerăm responsabili pentru toată tăcerea lor. E un mod de a îi face să înțeleagă că e momentul când trebuie să vorbească despre asta. Nu mă simt bine când un tânăr nu e lăsat să se înscrie la un concurs, dar fără asta nu va înțelege de ce se întâmpla așa și își nu va pune întrebările potrivite. Poate i se va explica, poate va citi puțină istorie și se va interesa mai mult despre acest conflict, pentru că, în acest moment, ei trăiesc cu ochii închiși.

 

E o chestiune de responsabilitate…

Da… Acum suntem cu toți responsabili pentru toți acei morți… Cu toți…

E o chestiune de asumare a responsabilității. Să ne întoarcem la muzică, să ne întoarcem la Classix Festival. Ai cântat Cvartetul cu pian nr. 3 de Brahms aici la Iași, în seara intitulată Romantic Rendez-Vous, alături de membri ai Esbjerg Ensemble și în special alături de bunul tău prieten, violonistul Daniel Rowland. Cu el ai înregistrat în 2017 pentru Challenge Records un disc cu muzică de George Enescu, pe care se află și Impresii din copilărie. Ce crezi despre muzica lui Enescu?

E o lume aparte! Una fantastică! Atunci îi când vezi progresiile armonice, atunci când vezi cum își schimbă limbajul, de la cel romantic, pe care l-a utilizat poate mai mult în tinerețe, până la cel atât de personal, impregnat într-un mod atât de prezent de folclorul românesc..

 

Da, de la rapsodii până la cea de-a treia sonata în caracter popular românesc…

Bineînțeles! Atunci când am deschis pentru prima oară această partitură (Sonata a treia pentru pian și vioară „în caracter popular românesc“ n.m.), ce angoasă! Ce cantitate de informație se află în partiturile sale, cu câte o indicație pentru fiecare notă…

 

Da, era foarte meticulos în scriitură.

Da, indicații foarte precise, dar de fapt muzica sa are un caracter improvizatoric esențial și e aproape perfect când ajungi să le pui împreună! Sună ca un muzician tzigane! N-ai nimic altceva de făcut, trebuie doar să cânți notele care sunt scrise! E o superbă complicitate…

 

Așa este, în special pentru vioară, instrument pentru care el a scris în această sonată o notație în sferturi de ton.

Exact. Și pentru a ajunge la asta e o muncă foarte laborioasă…

 

E dificil de cântat Enescu, nu?

Da… și nu! O dată ce ți-ai însușit materialul, tehnic vorbind, ai atât de multă libertate! Și m-am simțit foarte bine cu Daniel înregistrând muzica asta! Pentru noi, ca artiști, a fost o încântare!

 

Am fost fericiți să avem la Iași în Classix Festival artiști ca tine și Daniel… Știu că pe parcursul formării sale Daniel a studiat între alții și cu Ivry Gitlis, violonistul care, la rândul său, a fost elevul lui George Enescu. Știu că și tu ai cântat cu marele Ivry, cândva în 2011 la Stiftffestival în Olanda.

Da, festivalul olandez al lui Daniel… Avea 90 de ani, dar venea să fie cu noi în festivaluri, să cânte cu noi! Era o prezență minunată, pentru că avea un umor absolut nebun, care te îmbogățea! Nu a fost doar faptul că am cântat cu un mare violonist. Era o experiență specială, era un om pe care nu puteai să-l prinzi. La început nu înțelegeam nimic din glumele sale. A fost un om cu un suflet imens care și-a lăsat amprenta asupra tuturor celor cu care a intrat în contact!

 

Da, L’âme et la corde, (Sufletul și coarda), titlul biografiei sale!

Așa este, am citit-o!

 

Îți mulțumesc mult pentru acest interviu, mă bucur că ai fost cu noi Classix, în această ediție de festival cameral la Iași. A fost o plăcere! Și sper să te revedem curând în România! Care e mesajul tău pentru publicul din România?

Sper ca publicul vostru să profite de acest magnific festival Aveți o șansă incredibilă să aveți atât de mulți muzicieni veniți de peste tot din lume, din culturi diferite! În plus, muzica poate să încălzească inimile, iarna e puțin frig aici!

Mulțumesc mult!

Și eu!

Articol preluat din Suplimentul de Cultură

 

Publicitate și alte recomandări video