Miercuri dimineaţă, ambasadorii Suediei şi Finlandei la cartierul general al NATO i-au prezentat domnului Jens Stoltenberg, Secretarul General al organizaţiei, cererile oficiale de aderare ale celor două state. După cum se ştie, aceste solicitări vin pe fondul temerilor de securitate provocate de agresivitatea Rusiei şi au obţinut un sprijin aproape total în parlamentele de la Stockholm şi Helsinki. De asemenea, este cunoscută atitudinea favorabilă a tuturor membrilor Alianţei, cu excepţia Turciei - în acest caz, se speră că discuţiile bilaterale şi implicarea SUA, liderul neoficial al NATO, vor duce la un compromis acceptabil pentru toate părţile implicate. În cele ce urmează, vor fi expuse câteva consideraţii succinte, fără pretenţii analitice, referitoare la acest nou proces de extindere a Alianţei.

În primul rând, este confirmată revigorarea NATO ca proiect politic şi de securitate al Occidentului, pe fondul invaziei ruse în Ucraina. Aproape că sunt uitate zilele în care eficacitatea, dacă nu chiar existenţa Alianţei, păreau a fi sub semnul întrebării. NATO pare unicul instrument disponibil (şi validat în timp) prin care o ţară poate dobândi garanţii de securitate în faţa noii agresivităţi a Moscovei.

În al doilea rând, se dovedeşte că neutralitatea pare mult mai puţin atractivă atunci când geografia şi politica internaţională impun constrângeri speciale. Pentru Elveţia sau pentru membri UE precum Irlanda, Austria sau Malta, mediul de securitate nu s-a schimbat prea mult, în ultima vreme, deci nu există presiuni semnificative în direcţia renunţării la neutralitate. Cu totul altfel stau lucrurile pentru Suedia şi Finlanda, ţări aflate în proximitatea Rusiei şi care au fost nevoite să ia în calcul noua atitudine a Moscovei.

Pentru Alianţă, cererile suedeză şi finlandeză sunt uşor de gestionat din perspectiva compatibilităţii, pe toate planurile, între nivelul de pregătire al candidaţilor şi exigenţele organizaţiei. Dar, pe de altă parte, există o presiune (a timpului şi a evenimentelor) ce nu a fost întâlnită în precedentele valuri de extindere, după Războiul Rece. Cum procedurile nu pot fi încălcate, va fi nevoie de eforturi instituţionale speciale care să permită primirea celor două ţări în cursul acestui an sau, cel mai târziu, în primele luni ale lui 2023. Nici oficialii de la cartierul general de la Bruxelles, nici principalii liderii politici naţionali nu doresc ca NATO să se confrunte cu un blocaj, într-o perioadă atât de tensionată.

Problema turcă - mai precis, problema generată de linia administraţiei preşedintelui Erdoğan - nu este irezolvabilă. Dar, din câte se pare, chiar şi în condiţiile în care SUA şi alţi parteneri importanţi vor căuta să exercite presiuni asupra Ankarei, acceptul acesteia va trebui câştigat prin concesii. Este vorba nu doar de atitudinea celor două state nordice faţă de militanţii kurzi sau faţă de adversarii politici reali sau închipuiţi ai preşedintelui turc, ci şi de dorinţa Ankarei de a achiziţiona armamente americane performante. De altfel, preşedintele Biden a început deja demersurile pentru a convinge Congresul să răspundă favorabil solicitărilor Turciei. În mod normal, negocierile ar trebui să poată conduce la o deblocare a situaţiei, dar, dacă vorbim de preşedintele Erdoğan, niciun scenariu nu trebuie exclus.

Pentru Suedia şi Finlanda, solicitarea aderării la NATO nu a fost un gest facil. Chiar dacă tema este de multă vreme pe agendă şi a suscitat ample dezbateri publice, o asemenea modificare în politica de securitate şi apărare nu poate evita apariţia unor nemulţumiri. Mai restrânse în Finlanda, unde sentimentul vulnerabilităţii este mai accentuat, şi mai ample în Suedia, aceste nemulţumiri vor continua să se facă auzite pe scena politică. Dar, în ansamblu, guvernele celor două ţări au asigurat o legitimitate corespunzătoare deciziei de a solicita aderarea.

Mai mult, în ipoteza în care totul va decurge bine şi procesul de aderare va fi dus la bun sfârşit, Suedia şi Finlanda pot găsi - aşa cum au procedat, înaintea lor, şi celelalte state nordice - echilibrul corect între satisfacerea obligaţiilor de alianţă şi menţinerea acelui profil internaţional care le aduce prestigiu şi autoritate, deşi sunt state mici pe arena internaţională. Este vorba, desigur, de orientarea către soluţionarea paşnică a conflictelor, participarea activă la instituţiile internaţionale multilaterale, generozitatea în materie de asistenţă pentru dezvoltare şi aşa mai departe. Atenuându-le (parţial) temerile de securitate, aderarea la NATO va permite celor două ţări să-şi menţină imaginea de „buni cetăţeni” pe arena internaţională.