
Dacă ar fi să răspundem printr-un singur nume la întrebarea „cine a fost personalitatea care a contribuit cel mai mult la crearea alianței transatlantice?” – o întrebare pe care politologii (probabil, și istoricii) o consideră riscantă și adesea o resping – răspunsul ar putea fi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic din acea perioadă și figură marcantă a Partidului Laburist.
Mâine se împlinesc 75 de ani de la semnarea, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord, document care punea bazele unei organizații politico-militare ce avea să influențeze decisiv istoria Europei și a lumii. În România, această zi este marcată în conexiune cu alte trei momente semnificative: 29 martie 1999 (când țara noastră a depus instrumentele de aderare), 2 aprilie 1999 (drapelul României este arborat la sediul Alianței) și, în special, cu summitul NATO de la Washington din 24-25 aprilie, primul la care am participat în calitate de stat-membru. Evident, această reuniune la vârf a fost una specială, marcând jumătate de secol de la crearea NATO și, totodată, cel mai semnificativ val de extindere, cuprinzând șapte țări din Europa Centrală și de Est.
La fel ca în cazul Uniunii Europene, aderarea la NATO ne face să „încorporăm” momente și evenimente la care România nu a participat și, mai mult, au fost ignorate sau prezentate deformat în perioada comunistă. Din această perspectivă, ar putea fi interesantă o succintă prezentare a contextului în care a avut loc întâlnirea festivă de la Washington, în primăvara anului 1949.
Dacă ar fi să răspundem printr-un singur nume la întrebarea „cine a fost personalitatea care a contribuit cel mai mult la crearea alianței transatlantice?” – o întrebare pe care politologii (probabil, și istoricii) o consideră riscantă și adesea o resping – răspunsul ar putea fi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic din acea perioadă și figură marcantă a Partidului Laburist. În condițiile în care premierul Clement Attlee, venit la putere pe un imens val popular în 1945, se concentra asupra reformelor interne, el a preferat să se încreadă în Bevin și să-i acorde o mare libertate de acțiune în plan extern. Și evident că între prioritățile primului său mandat (avea să continue, pentru scurtă vreme, și după alegerile din 1950) s-a numărat crearea unei noi arhitecturi de securitate a Occidentului, într-o epocă în care teama de revanșismul german avea să facă loc, tot mai mult, nevoii de combatere a expansionismului sovietic.
Alianța anglo-franceză (tratatul de la Dunkerque, din martie 1947) a reprezentat un demers natural și explicabil, dată fiind experiența tragică a anilor ’40. Dar, pe măsură ce estul Europei intra tot mai adânc în sfera de influență sovietică, iar iluziile privind cooperarea postbelică între marile puteri se spulberau, Bevin a acordat prioritate unui set de două teme puternic interconectate: organizarea cooperării vest-europene (inclusiv în materie de securitate) și angrenarea SUA în sprijinul partenerilor de peste Atlantic, printr-o alianță permanentă.
În ianuarie 1948, într-un discurs susținut în Camera Comunelor, Bevin a exprimat necesitatea ca alianța anglo-franceză să fie extinsă și repoziționată în așa fel încât să protejeze continentul de amenințarea sovietică. Alături de omologul său francez, Georges Bidault, el a luat inițiativa de a înlocui formatul bilateral cu unul mai larg, prin invitarea celor trei state „Benelux”. În tot acest interval, dialogul cu omologul său de la Washington (George C. Marshall, iar din ianuarie 1949, Dean Acheson) rămânea pe coordonate moderate, prudente. Este adevărat că administrația Truman dorea și susținea refacerea economică a Europei occidentale, dar participarea la o alianță pe timp de pace era cu totul altceva.
Totuși, situația nu putea fi comparată cu momentul izolaționist de după primul război mondial. În tabăra republicană din Congres erau personalități care respingeau eforturile administrației democrate de a se implica mai puternic în Europa, dar, în principiu, considerau că misiunea de protejare a păcii și securității trebuie încredințată recent createi Organizații a Națiunilor Unite, nefiind nevoie de o alianță oficială, pe timp de pace. Discuțiile pregătitoare (în prima fază, secrete) între americani și europeni, în care rolul lui Bevin a fost foarte important, au dus la concluzia că textul viitorului tratat trebuie să se conformeze explicit Cartei ONU și să accentueze mai degrabă dimensiunea politică decât pe aceea a integrării militare. Dar, desigur, exact aceasta era principala lecție a războiului contra Axei: pentru o apărare reușită în fața unei eventuale agresiuni sovietice, forțele statelor-membre trebuiau să atingă un nivel și mai pronunțat de integrare.
Publicitate și alte recomandări video