Natura umană şi legile lui Dumnezeu

luni, 28 noiembrie 2022, 02:52
1 MIN
 Natura umană şi legile lui Dumnezeu

Moralitatea politică este o utopie. Politica nu e morală sau imorală; este aşa cum este, nimic mai mult şi nimic mai puţin şi ca orice activitate umană îşi are regulile ei. Apoi însăşi noţiunea de moralitate este relativă în funcţie de spaţiu şi de timp…

*

Marcată de Legea numerelor mari a lui Bernoulli, de calculul probabilităţilor şi de teoria jocurilor de noroc, pentru care hazardul devine factorul primordial atât în cadrul evoluţiei cosmice, cât şi în cadrul evoluţiei societăţii umane, teorii şi legi pe care le-am studiat cu aviditate, uneori, şi cu oroare, în vremea studenţiei mele, mintea mea ultra raţională continuă să producă, pentru a putea contrabalansa abstracţiunile, metafore şi imagini poetice din cele mai insolite, plecând de la revelaţiile eului profund şi cele întâlnite în spaţiul adiacent al naturii înconjurătoare, în încercarea sa perpetuă de a ajunge să perceapă şi să înţeleagă măcar o parte din misterele ce guvernează macro şi microcosmosul în care vieţuim, şi terminând cu meditaţiile pe marginea stărilor holotropice ce ne dezvăluie locul din care izvorăsc luminile sacre şi legile lui Dumnezeu.

*

Parcă în consens cu Elon Musk, unul dintre marii teoreticieni ai globalismului, pornind de la faptul că într-un viitor apropiat din pricina creşterii exponenţiale a populaţie şi a epuizării resurselor, emitea o foarte interesantă strategie pentru salvarea umanităţii de la inevitabila pieire. Privită cu ochii raţiunii, teza lui pare nu numai bizară, ci şi inacceptabilă. Savantul propunea nici mai mult, nici mai puţin decât resetarea dimensiunilor fiinţei umane, care, conform teoriei sale, ar fi trebui să ajungă să măsoare în înălţime circa 15 cm. Savantul nu ne dezvăluia metoda prin care ar putea coborî omul de la dimensiunile sale actuale la mărimea unui pitecantrop. Sunt sigur că în prezent ingineria biogenetică este capabilă de o astfel de performanţă. Aşa că nu trebuie să punem la îndoială capacitatea tehnologiei umane de a produce în serie fiinţe de dimensiuni liliputane.

Odată cu reducerea dimensiunii omului, se va reduce substanţial şi consumul, astfel că resursele existente vor putea fi păstrate încă mult timp, iar noua civilizaţie va putea supravieţui încă multe milenii pe Terra, fără a fi nevoită să-şi caute un habitat pe o altă planetă.

Întrebarea pe care ne-o punem însă e aceasta: dacă omul va ajunge la dimensiunea de 15 cm la ce pericole se va expune?

Va mai putea el trăi în mediul înconjurător în care pisicile şi câinii îl vor putea mânca dintr-o înghiţitură, iar insectele, da, insectele care acum i se par mici, vor avea dimensiuni cu adevărat ameninţătoare? Sau va trebui ca savanţii să micşoreze la aceeaşi  scară şi mediul înconjurător?

Dar ce se va întâmpla cu mintea umană?

Dacă omul va avea 15 cm înălţime ce capacitate va avea cutia sa craniană? Cât va cântări creierul său? Va avea el măcar a zecea parte din greutatea pe care o are crierul savantului ce a emis această ipoteză?

Există mai multe răspunsuri posibile la această întrebare. Am să mă opresc doar la unul dintre ele, care sună astfel: în prezent omul nu-şi foloseşte decât o mică parte din materia sa cenuşie, prin urmare ar putea renunţa la tot ce e de prisos şi atunci ar trebui să se descotorosească de tot ce e de prisos, aruncând pe scara evoluţiei lestul peste bord. Din punct de vedere cognitiv şi ideatic, creierul lui ar trebui să aibă conştienta şi strălucirea unui diamant pur.

Ce viitor strălucitor ne-aşteaptă.

*

Moralitatea politică este o utopie. Politica nu e morală sau imorală; este aşa cum este, nimic mai mult şi nimic mai puţin şi ca orice activitate umană îşi are regulile ei. Apoi însăşi noţiunea de moralitate este relativă în funcţie de spaţiu şi de timp; în sensul că un lucru considerat a fi moral în spaţiul X şi timpul Y, poate fi imoral în spaţiul Z şi timpul V etc., etc.,

A încerca să fii moral în politică înseamnă, de fapt, a nu fi om politic. Căci politica nu are nimic comun cu morala. Nu este vorba aici de machiavelism, nici de o gândire, ca să zicem aşa, întoarsă pe dos, ce s-ar vrea neapărat originală, ci de o constatare simplă: moralitatea în politică este apă de ploaie.

Cei care angajându-se în acest joc urmăresc, printre altele, să-şi păstreze obrazul curat şi reputaţia neştirbită, dau dovadă nu numai de o gândire suficientă, ca să nu zic mediocră, dar posedă şi un instinct care nu funcţionează după legile naturii umane. Vorbesc de instinctul de acaparare. Omul este un animal rapace. Iar politica îi creează un teren propice pentru dezvoltarea tuturor instinctelor sale. Apoi trebuie să spunem că natura umană este prin ea însăşi imorală. Vorbesc de om în general, nu de societate, care este prin excelenţă imorală.

În politică – şi nu numai în politică, ci şi în viaţa cea de toate zilele – trebuie să ne călăuzim după instinctele noastre primare. Cu cât vor funcţiona ele mai prompt, cu atât felul nostru de a fi va fi mai natural, iar acţiunile noastre vor căpăta o finalitate clară, fără şerpuiri şi complicaţii psihologice de prisos. Scrupule putem avea numai faţă de noi înşine, nu şi faţă de ceilalţi. Nimeni nu poate fi „un monstru al moralei”.

Odată intrată în jocul politic, o fiinţă umană trebuie să-şi schimbe fizionomia: din una umană ea trebuie să se transforme, ca să facem un joc de cuvinte, în una inumană. Cu cât vom avea mai puţine scrupule, cu atât vom fi mai eficienţi.

Odată intrat în jocul politic – care e un joc extrem de dur -, trebuie să ţii cont de cei care te cunosc şi vor să acţionezi conform intereselor şi principiilor lor; nu trebuie în politică să ţii cont nici de cei care te judecă acum pentru faptele tale prezente şi nici măcar de cei care te vor judeca (şi deci cunoaşte) în viitor. Datoria ta, ca om politic, este să acţionezi. Şi cum? Cum altfel decât eficient. Şi cum altfel decât în funcţie de interesele tale şi de cerinţele momentului. Dacă vei acţiona bine, în sens de eficient, în prezent, vei acţiona bine şi în viitor. A avea scrupule în politică, înseamnă a şovăi. Iar şovăiala nu duce decât la un eşec pe toate liniile.

*

Când densitatea populaţiei atinge cota critică, se condensează nu numai spaţiul, ci şi timpul. Şi se mai produce încă un fenomen ce ţine de subconştient: senzaţia de strivire a aurei. Individul (persoana), din cauza permanentului frecuş cotidian, este deposedat(ă) încetul cu încetul de învelişul său astral, care-i înconjoară corpul ca o mantie protectoare. În acest înveliş de esenţă energetică se află înmagazinată toată informaţia privind istoria sa şi a speciei. Când vom putea descifra acest înveliş, o parte din enigmele legate de intuiţie, cunoaştere, comunicare prin intermediul sugestiilor sau a viselor sau a altor fenomene paranormale vor fi elucidate. O parte din informaţiile acestea se află înscrise în această placentă astrală, iar o altă parte în fluidul care circulă prin corpul nostru şi ne menţine în viaţă. Sângele este cea mai exactă cronică a familiei şi a speciei. El e ca o peliculă fluidă care rotindu-se în corpul nostru nu numai că menţine celulele în stare de funcţiune, dar proiectează în conştient şi subconştient fragmente din „vieţile anterioare”. Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la reîncarnare. Ci la acea moştenire genetică pe care o preluăm de la părinţii şi străbunii noştri. Pe calea sângelui ni se transmit experienţe şi trăiri ale unor generaţii ce au apus de mult. Cine va reuşi să decodifice (sau să proiecteze din subconştient în conştient sau chiar în afara lui) aceste cronici ale sângelui va şti aproape totul despre om. Răzbunarea sângelui nu-i o expresie întâmplătoare. S-a întrerupt undeva o verigă, trebuie întreruptă o alta într-un alt arbore genealogic. Vendetele, războaiele îşi au punctul de plecare tocmai în acest substrat.

*

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre războiul atomic iminent şi despre supravieţuire. Asupra războiului nu mă pronunţ. Deocamdată el are rolul unei sperietori de ciori amplasate într-un lan de grâu pe jumătate pârjolit. Dacă va izbucni sau nu, nu ştim.

În privinţa supravieţuirii speciei umane nu trebuie să fim foarte pesimişti.   

Întotdeauna natura, inclusiv cea umană, a găsit soluţii pentru ieşirea din impas. Vor veni războaiele atomice, bolile provocate de viruşii virtuali, dar şi naturali. După cum se ştie, în momentul în care într-o cultură vegetală sau microscopică densitatea pe unitatea de măsură atinge o limită sufocantă, intervine legea magică a reglării echilibrului. Aşa se întâmplă şi cu societatea umană. O parte din componentele culturii, indiferent dacă sunt oameni, plante, animale sau viruşi, bacterii sau simple celule (în cazul unui corp) se îmbolnăvesc şi mor. Sistemul se reglează de la sine. Legile interne ale reglării echilibrului în masa corpurilor joacă rol de Dumnezeu. Armele de distrugere în masă n-au apărut din senin. Ele sunt o „invenţie” a masei. O reacţie legitimă a individului sau a grupului faţă de supraaglomeraţia care se produce pe mapamond. Cu cât densitatea populaţiei va creşte, cu atât cantitatea de armament pe cap de locuitor va creşte şi ea. În sânul populaţiei se strecoară încetul cu încetul ideea (alimentată de subconştientul colectiv) că suntem deja prea mulţi.

Şi suntem, într-adevăr, prea mulţi.

Am atins sau suntem pe cale de-a atinge cota critică.

Păzea.

 

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii