Anual sunt publicate zeci de cărți de dezvoltare personală, cu unicul scop de a ne oferi rețeta fericirii care trebuie atinsă cât mai repede posibil. Ni se explică în câteva pagini cum să reușim în viață, cum să depășim depresia în trei pași, cum să devenim din introvertiți tipi extravertiți, cum să câștigăm bani, glorie și funcții, prieteni și iubiți, într-un cuvânt, cum să devenim omul nou într-o noapte, după lectură. Și, cu toate acestea, constatăm că lucrurile nu se schimbă atât de simplu și de repede precum credeam, problemele noastre cotidiene rămân aceleași, iar noi așijderea - unii la fel de nefericiți, de nemulțumiți de ziua de azi și de relațiile cu lumea, de eșecurile și lipsurile noastre.

A face rai din ceea ce ai este nu doar o formă de recunoștință pentru provocările pe care existența ți le oferă zilnic, dar și o responsabilitate față de tine. Fericirea, spunea filozoful Bertrand Russel, e o stare care se cucerește, nu se învață. Iar primul pas către confortul intim unde să fii fericit este să elimini nefericirea din viața ta pentru a face loc noii cuceriri.

Privind în jur vedem cum unii oameni știu să găsească fericirea chiar și când lumea se prăbușește lângă ei, alți sunt nefericiți, deși au totul. Pentru unii, fericirea este trecătoare și depinde de circumstanțele prezente, în timp ce alții par să fie în general fericiți sau în general nefericiți, indiferent de ceea ce se întâmplă în viața lor. Se pune întrebarea: cum ar trebui să definim fericirea ca să putem înțelege mai bine nefericirea - prin succes și recunoaștere publică, satisfacția interioară sau altcumva?

Filozoful englez Bertrand Russell în Cucerirea fericirii a încercat să analizeze condițiile acestei stări în lumea noastră modernă, concentrându-se asupra particularităților ei și asupra modului în care aceasta diferă de nefericire. Pentru Russell, persoana nefericită este mult prea mult preocupată de propria viață și carieră și de modul în care se prezintă celorlalți, în timp ce oamenii fericiți se angajează în viață și în activități care nu sunt legate direct de ei înșiși, afișând o calitate a caracterului pe care acesta o numește „poftă de viață”.

Cu toții am întâlnit oameni care nu se pot bucura de viață orice li s-ar întâmpla bun în viața lor. Ne întrebăm oare ce îi determină pe acești oameni să persiste în nefericirea lor? Potrivit lui Bertrand Russell, ar exista mai mulți factori determinanți. Pe o parte, tensiunea și tumultul vieții cotidiene, spune el, sunt principalele cauze ale nefericirii multora dintre noi. Trăim într-o epocă tulburată. Viața a devenit complexă, cerințele sunt mari, iar oamenii sunt ocupați din cap până în picioare cu munca lor de zi cu zi. O căutare constantă a banilor sau a luxului vieții, împrumuturi bancare care nu pot fi returnate, teama de a pierde locul de muncă generează griji, tensiuni și neliniște care pot produce dezechilibre. Anxietatea, agonia mentală și, adeseori, divorțurile din motive financiare sau lipsă de comunicare și timp sunt „cadourile” acestei vieți agitate.

Concurența este un instinct natural al omului, care ne învață să excelăm, să progresăm față de ceilalți. Dar reprezintă, ne spune tot Russell, și un motiv de nefericire. Acest sentiment de competiție dezvoltă, în multe cazuri, antagonism. Din moment ce întotdeauna va exista cineva care are mai mult, care a realizat mai mult, este mai faimos și în formă mai bună, va exista și dorință de comparație. În loc să apreciezi ceea ce ai, te vei concentra pe ceea ce nu ai. Acest lucru duce la dorințe nesfârșite care nu pot fi îndeplinite.

Invidia, un alt factor al nefericirii cronice, este adânc înrădăcinată în psihicul uman și este comună tuturor timpurilor. Strămoșii noștri au trăit cu frica să nu trezească invidia zeilor, pe care i-au calmat cu ritualuri și ofrande. În mitologia greacă, invidia Herei pentru Afrodita a declanșat războiul troian. În Biblie, Cain l-a ucis pe Abel din invidie. Și în Mahabharata, Duryodhana a purtat război împotriva verilor săi, Pandava, din aceeași invidie arzătoare. Invidia tinde să fie îndreptată către cei cu care ne comparăm, cei cu care simțim că suntem în competiție. După cum scria Bertrand Russell, „Cerșetorii nu invidiază milionarii, dar vor invidia alți cerșetori care au mai mult succes”. Invidia nu a fost niciodată o problemă mai mare decât este astăzi. Dorința noastră de egalitate ne încurajează să ne comparăm cu toți, iar internetul și rețelele sociale ne permit să facem acest lucru zilnic, stârnind flăcările invidiei noastre. Casa sau mașina altuia, pantofii lui de firmă, vacanțele în țările exotice sau familia care pare fericită în orice împrejurare fac să pălească orice realizare a invidiosului care privește cu jind la bunul altuia, chiar și atunci când realizările sale sunt destul de frumoase: capra vecinului aduce cu sine multă nefericire cronică. Cultura consumerismului a erodat singura lor forță compensatoare capabilă să țină focul invidiei în loc.

Ca să avem o viziune și mai amplă, un alt factor al nefericirii cronice este mania persecuției. Acești nefericiți simt că societatea li se opune permanent și indivizii din jur au un singur scop existențial: acela de a le face lor rău. Cel care suferă de această manie se simte întotdeauna obsedat de gândul rănirii, care, de fapt, nu există în realitate. Russell spune că o astfel de persoană este ciclic provocată de acea rănire și obsesia sa este materializată. Probabil că fiecare dintre noi a întâlnit, cel puțin o dată în viață, o persoană care să se considere respinsă, tratată incorect de cei din jurul ei, marginalizată, bârfită, fără ca cineva să-i dovedească asta faptic. Suferința permanentă a acestor persoane care se simt victime, lupta cu dușmanul imaginar responsabil de eșecurile vieții lor, se răsfrânge, din păcate, nu doar asupra vieții sale, ci și asupra celor din jur a căror rațiune nu e alterată de manii și care se bucură de existență în spiritul Odei lui Horațiu.

Nu doar tăvălugul vieții cotidiene poate declanșa nefericire. Putem pătrunde adânc în psihologia freudiană spre a aduce la lumină un alt factor declanșator: focalizarea atenției asupra sinelui, care ia forma narcisismului, megalomaniei și importanței de sine. Când aceste pasiuni apar într-o persoană, ea tinde să fie debranșată de viața reală și evenimentele ei, la care nu găsește cale să se mai conecteze. S-ar putea uneori să avem dreptate, iar opiniile noastre să fie, într-adevăr, valoroase. Dar să insistăm să avem mereu dreptate în relațiile noastre cu ceilalți este corosiv și aduce nefericire. Relațiile necesită reciprocitate, iar asta înseamnă uneori să renunți la plăcerea de a dovedi că partenerul tău greșește. După cum se spune, ai de ales între a avea dreptate mereu sau a avea o relație cu cineva.

Se crede în mod obișnuit că o persoană nefericită este imună la motivație, dar, de fapt, e opusul: oamenii sunt nefericiți și din cauza entuziasmului lor excesiv. Să zicem că unul dintre prieteni și-a cumpărat un apartament complet distrus și spune: „Trebuie să curăț și să refac totul aici în weekend.” sau același ia decizia să mai dea câteva kilograme jos „Începând de mâine, o să urmez o dietă și am să slăbesc 7 kilograme în zece zile”. Obiectivele pe care și le-a stabilit sunt prea ambițioase și nerealiste, motiv pentru care îi va fi greu să le atingă, iar zelul prietenului va fi rapid înlocuit de dezamăgire. Dezamăgirea conduce la nefericire.

Dacă ați auzit vreodată fraze de genul „Nu am mers niciodată la sală, când voi avea și eu un serviciu mai lejer, o să merg!” sau „Până acum nu pot spune că am fost vreodată mulțumit de muncă, dar în anii viitori sigur situația o să fie excelentă” - toate acestea bazate pe principiul „deocamdată nu e bine - dar voi trăi fericit peste un deceniu” par să justifice așteptarea unui miracol oricare ar fi el - mutarea în alt oraș sau țară, promovare, începerea unei relații deosebite și realizări similare. Cei care au cedat influenței sindromului „vieții amânate” trăiesc în veșnică așteptare - pentru fericire le lipsește întotdeauna ceva în prezent - și se pierd adeseori în plictiseală, rutină, lipsă de motivație, apatie în așteptarea zilei de mâine. Chiar dacă se va întâmpla, nu se va schimba nimic, vor avea același gol în suflet, deoarece omul nu și-a cultivat obișnuința de a fi fericit zi de zi. Astfel de oameni sunt într-o așteptare cronică a momentului potrivit pentru a trăi la maxim - evenimentele frumoase trec pe lângă ei, adevărații prieteni se pierd, oportunitatea de a dovedi la locul de muncă faptul că sunt capabili dispare, ziua de azi nu mai oferă nimic care să-i însenineze, totul devine negru azi în așteptarea rozului de mâine, conștiința este fixată în următoarea zi și interesul pentru prezent și tot ce au în prezent se pierde.

Un alt paradox: de multe ori starea de nefericire vine din controlul excesiv, cu care ne obișnuim. De exemplu, există un termen limită la birou sau avem un milion de lucruri de făcut într-o zi. Suntem atât de ocupați încât nu avem timp nici măcar pentru un sandvici sau un măr între două lucrări și, prin urmare, luăm masa acasă când ajungem după opt ore în care am flămânzit. Când devine un obicei și din cauza asta avem probleme grave cu sănătatea, vom simți că munca a pus stăpânire pe noi și nu o mai facem ca înainte, iar munca devine încet- încet o corvoadă care aduce nefericirea.

Cu toate acestea, ideea de a fi deschis și de a accepta stări emoționale negative este utilă. Să-ți fie frică, să-ți faci griji, să fii trist, să te simți dezamăgit - toate acestea sunt aspecte absolut normale ale existenței umane. Dacă putem accepta emoțiile negative ca parte a fluxului normal al sentimentelor noastre, atunci, în mod paradoxal, vom fi mai puțin nefericiți. Nefericirea nu vine din trăirea emoțiilor, ci din reacția la acestea ca fiind inacceptabile sau anormale. Cu cât ne abstragem mai mult de la definiția negativă a sentimentelor, cu atât suntem mai puțin implicați în combaterea lor și devin mai puțin intense.

Chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea, există teoria conform căreia sunt oameni cărora le plac sentimentele negative. Un studiu realizat de psihologii Eduardo Andrade și Joel Cohen, care a evaluat de ce oamenilor le plac filmele de groază, a concluzionat că unii telespectatori sunt fericiți să fie nefericiți. Cercetătorii au descoperit că oamenii experimentează atât emoții negative, cât și pozitive în același timp, ceea ce înseamnă că nu numai că se bucură de ușurarea pe care o simt atunci când amenințarea este înlăturată, ci le place, în același timp, să fie speriați. Aceeași teorie, susțin ei, poate ajuta la explicarea faptului că unii oameni sunt atrași de sporturile extreme, unde sunt conștienți că își pun viața în pericol, și de alte activități sau întâmplări care le produc dezgust, de pildă când filmează pentru a posta pe Facebook scene violente pe stradă, accidente soldate cu decese etc. Poate aceasta este și o explicație pentru care unii dintre noi acceptăm, inconștient, nefericirea ca fiind modul nostru de a trăi.

Cristina Danilov este psiholog