Negocieri politice în Europa (I) – Paris

Desemnarea lui Michel Barnier în funcția de șef al guvernului francez și negocierile pentru constituirea noii Comisii Europene au fost cele mai importante momente politice ale ultimelor zile, pe continent. Lăsând pentru mâine problematica europeană, începem prin a trece în revistă evoluțiile de la Paris.

Președintele Emmanuel Macron a decis să sfideze frontul stângii și să numească un candidat din zona neo-gaullistă („Republicanii” – LR), în persoana domnului Michel Barnier. Acesta a fost de mai multe ori ministru, a exercitat două mandate de comisar european, a negociat Brexit-ul cu interlocutorii de peste Canalul Mânecii și, în fine, a încercat – fără succes – să intre în politica de vârf, ratând încercarea de a deveni candidatul PPE la șefia Comisiei Europene (înainte de alegerile din 2019), precum și pe aceea de a obține învestitura LR pentru a candida la președinția Franței (2022). Mereu respectat, dar niciodată foarte popular – dar iată că a sosit momentul ca prestigiul și autoritatea pe care și le-a creat, de-a lungul anilor, să fie valorificate. Iar domnul Barnier nu se sfiește să arate, prin cuvinte și gesturi, că nu a primit vreun cadou, că este o funcție care i se potrivește și i se cuvine.

Venirea sa la Palatul Matignon nu va putea fi torpilată decât printr-o cooperare explicită între stânga (Noul Front Popular, NFP, care include și extrema stângă) și formațiunea de extrema dreaptă a doamnei Marine Le Pen, Reunirea Națională (RN). După cum se știe, în Franța guvernul nu are nevoie de un vot de învestitură, dar opoziția poate depune o moțiune de cenzură chiar la prezentarea listei. Presupunând că stânga va elabora un astfel de document, este greu de presupus că  RN îl va sprijini. Mai degrabă se va ajunge la situația în care cabinetul domnului Barnier va supraviețui, cel puțin o vreme, cu sprijinul implicit al RN.

Tot ca urmare a particularităților vieții politice franceze, această formulă guvernamentală nu va fi o coaliție „clasică” între formațiunea domnului Macron („Ensemble”), acompaniată de partenerii și sateliții săi, și republicani (LR). O coaliție clasică, asemănătoare celor din multe alte state europene, ar fi presupus ca partidele și liderii lor să fie principalii actori, să negocieze protofoliile și să convină asupra programului. La Paris, însă, șeful statului are rolul principal, iar conducerea LR – care a primit favorabil nominalizarea unui membru al partidului – încă nu și-a precizat poziția oficială față de cabinet, așteptând detalii legate de program. E foarte posibil ca reacția să fie pozitivă, mai ales dacă domnul Barnier se va orienta cu prioritate către provocările de natură bugetară cu care se confruntă Franța. Iar pentru LR, formațiune care s-a văzut restrânsă electoral și marginalizată politic în ultimii ani, revenirea la guvernare ar putea fi tentantă.

Desigur, „Ensemble” și aliații săi vor reprezenta forța dominantă în guvern, însă există semne tot mai clare că linia Macron este în declin, astfel că ne putem închipui o situație în care, înainte de prezidențialele din 2027, LR ar ajunge la o forță apropiată sau chiar egală cu tabăra președintelui. Situația s-ar asemăna mult cu cea existentă din anii 1970 până la sfârșitul anilor 1990 – începutul anilor 2000, în care neo-gaulliștii (dreapta moderată) aveau o colaborare permanentă cu o forță centristă. Practic, sfârșitul așa-numitei „la Macronie” ar duce nu la dispariția grupării prezidențiale, ci la transformarea ei într-un astfel de jucător, incapabil să mai emită pretenții hegemonice.

Lucrurile ar putea evolua într-o astfel de direcție și pentru că, din câte se pare, deschiderile către stânga întreprinse de „Ensemble” au avut mai puțin succes. Dacă, inițial, Emmanuel Macron reușise să atragă politicieni și alți lideri de opinie din zona stângii moderate, ulterior acest flanc și-a revenit și s-a coagulat în jurul unor proiecte mai radicale, inspirate sau chiar dominate de „Franța Nesupusă” a domnului Jean-Luc Mélenchon. Cu alte cuvinte, extrema stângă nu a fost izolată, ci mai degrabă întărită și validată.

Va fi interesant să vedem care va fi ponderea personalităților de stânga (sau centru-stânga) în cabinetul Barnier – cu siguranță că președintele Macron îi va cere premierului desemnat să includă asemenea politicieni. Dar, chiar dacă se va conforma unor solicitări de acest tip, noul prim-ministru va avea parte de o autonomie mai mare decât cea de care au dispus predecesorii săi, în „epoca Macron”. Deja există semnale potrivit cărora o parte din conexiunile ce legau cele două palate, Élysée și Matignon, vor fi eliminate. Logica raporturilor între Președinte și Guvern se va situa undeva între identificare (șeful statului domină) și coabitare (guvernul are o considerabilă autonomie în materie de politici, pentru că premierul nu se mai subordonează politic președintelui).

Și mai există un aspect ce merită subliniat, din perspectiva anului 2027. La 73 de ani, Michel Barnier este cel mai vârstnic premier din istoria celei de-a Cincea Republici și este greu de crezut că mai are ambiții prezidențiale. Nu că așa ceva ar fi imposibil – a se vedea vârsta candidaților Donald Trump sau, până de curând, Joe Biden, peste Ocean. Dar, cel mai probabil, administrația Barnier, presupunând că va fi una îndelungată, va crea un cadru favorabil de competiție internă pentru aspiranții la funcția de șef al statului – atât pentru cei din tabăra Macron, cât și pentru republicani. La prezidențialele din 2027 este așteptată o nouă mare bătălie cu extremele, iar deocamdată nici „Ensemble”, nici LR, nici stânga moderată nu au în rândurile lor „campioni” validați.

Publicitate și alte recomandări video