Nemuritorul

Profesorul Tomaleus Carbid de la Logică a dispărut, acum un an, din Universitate. A lipsit un an academic întreg, an pe care l-a transformat în sabatic. M-am gândit că, apropiindu-se vertiginos de pensie, Carbid dorise să beneficieze de această ofertă a legii educaționale și să profite de cercetarea liniștită a vreunui subiect anume. La întoarcerea sa însă în instituție, omul nu a adus nimic nou în munca strict universitară. Nici o carte, nici un articol, nimic. A venit, în schimb, însoțit de niște exemplare bestiale împăiate, pe care le-a expus, mândru, în propriul birou, specificând vizitatorilor înfiorați că erau făcute chiar de el. Se specializase, vreme de douăsprezece luni, în Taxidermie, lucrând cu maeștri internaționali (de la Natural History Museum din Londra), dar și cu naturaliști locali, cu precădere de la Grigore Antipa. Așa ceva nu puteam rata! M-am înființat deci, de urgență, la ușa cabinetului profesorului pentru o întrevedere amicală. Îi fusesem student, cu decenii în urmă, pe când la Filologie se mai predau (încă!) și cursuri de Filozofie sau Logică. S-a bucurat să mă vadă și imediat mi-a arătat fiarele din incintă cu o veselie neobișnuită. „Uite, îți plac jucărioarele mele? Le-am confecționat cu mâna mea. Dihorul a fost proba de absolvire a cursului londonez de Taxidermie.” Am privit cu atenție și, inevitabil, cu teamă. „Jucăriile” erau tulburător de autentice. Dihorul, așezat pe masă într-o poziție agresivă, cu o labă ridicată și cu colții ieșiți în afară, te hipnotiza cu ochii exoftalmici. Un lup înspăimântător rânjea, și el, din colțul stâng al camerei, iar o vulpe și un bursuc se angajaseră într-o încleștare mortală, căscându-și gurile monstruoase unul la altul și evidențiindu-și, sălbatic, ghearele.

„Da, frumos, singular!” am îngăimat eu de complezență. „Cum ați ajuns totuși dumneavoastră, domnule profesor, un distins logician, să dezvoltați această pasiune acum, la sfârșitul carierei? Nu m-aș fi mirat, dacă erați biolog. Logica și zoologia însă mi se par destul de îndepărtate.” „Ei, dragul meu, nu e nici o pasiune aici!” a replicat Tomaleus. „Am învățat Taxidermie de nevoie. Ca să înțelegi exact, observă-l, te rog, pe iepuroiul ăla de pe dulapul cu cărți!” M-am uitat în direcția indicată și am tresărit violent. Ratasem rozătorul de câmp la prima explorare a încăperii. Avea ceva terifiant în el, dar nu din cauza expresiei, care aducea cu nedumerirea bovină și nicidecum cu ferocitatea prădătoare, ci a poziției. Îți dădea senzația că se pregătește să-ți plonjeze în cap, fiind agățat, neverosimil, de muchia externă a giganticei piese de mobilier. M-am retras doi pași, vizibil oripilat. Carbid a izbucnit impredictibil: „Așa, așa, să-ți fie frică, întrucât iepurele ăsta exprimă perfect disperarea în care ajunsesem anul trecut! Mă copleșise groaza. Țin la dihor, pentru că am promovat examenul cu el, dar pe iepurache îl ador. Este alter ego-ul meu, spiritul meu deznădăjduit. E cel care devenisem în interiorul vieții mele de mare universitar, care se închidea pas cu pas, mergând spre o fatală aneantizare. Mă uitam în oglindă și vedeam un iepure încolțit, hăituit, gata să execute saltul ultim, suprem, sacrificial, în prăpastie, pentru a scăpa de urmăritorii turbați. Mă simțeam ca o gânganie în inima unei tornade, ca o muscă pe marginea unui vulcan, ca un țânțar sub papucul unui uriaș, ca un vierme alunecând în cascada Niagara, ca un…” Lui Tomaleus i se injectaseră ochii și i se umflaseră venele de la tâmple. Zbiera aidoma unui dezaxat.

„Domnule profesor, domnule profesor”, am zis îngrijorat, „stați liniștit, stați liniștit!” S-a calmat treptat, respirând ritmic, apoi a spus mult domolit: „Da, eram iepurele suicidar. Mă gândeam neîncetat la pensie și, implicit, la moarte. Ce se va alege de mine și munca mea de decenii după ce voi dispărea? Asta mă rodea zi și noapte. Cum voi mai putea fi venerat după ieșirea din lumea fizică? Monumentul funerar, fie el și cu bust elocvent sculptat (unde să vină adulatorii), nu mă satisfăcea. Eu, Tomaleus Carbid, nu puteam fi reperat acolo, în umbra unei pietre! Incinerearea nici atât. Ce este o urnă cu cenușă? Cel mult o farsă… Nici măcar mumificarea à la Lenin și Stalin nu-mi dădea încredere. Îmbălsămarea te depersonalizează, îți retează orice prestanță academică… Și atunci mi-a venit ideea salvatoare: Taxidermia! Mi-am luat sabaticul și am învățat, pe rupte, să împăiez. Dar nu pentru mine, prietene. Oh nu, oh nu! Am deprins meșteșugul pentru a-l transmite, la rândul meu, celor doi fii ai mei, care au ordine testamentare precise! După deces, mă vor împăia (într-o postură de gestică oratorică, de prelegere) și mă vor amplasa în amfiteatrul VIII-23, unde îmi țin, de regulă, cursurile. Astfel, în glorie deplină, voi fi aici pentru totdeauna, pour toujours, forever, para la eternidad…” Carbid urla iarăși cu venele dilatate. Am zbughit-o afară, împiedicându-mă, la ieșire, de un orbete sumbru, rătăcit pe podea…

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video