
„Ca atare, îl corectau pe parcursul seminariilor, îi revizuiau pronunțiile, sensurile și ortografiile diverselor cuvinte ori expresii pe care omul le folosea în expunerile sale. OK, asta n-ar fi fost încă nimic, dacă Norin și-ar fi impus cumva punctul de vedere. Însă el, cum observam deja, le recunoștea învățăceilor valoarea intelectuală și, în consecință, ce să vezi? Le accepta corecțiile. Își nota, sârguincios, într-un carnețel, fiecare bazaconie anglistică pe care o auzea de la studenți. Ce mai, amărâtul începuse să învețe iarăși engleza după recomandările discipolilor săi politehniști…”
L-am zărit recent pe stradă pe Norin Laramel, un cunoscut profesor de limbă engleză de la Universitatea Tehnică. Mi-a fost pur și simplu teamă să-l abordez, întrucât bietul om oferea un spectacol tulburător. Zâmbea nătâng și, în răstimpuri, izbucnea în hohote de râs isterice, asemănătoare unor chițcăieli agresive și delabrate. Ridica spasmodic din umeri, gesticula violent către un interlocutor nevăzut și pășea rigid, ca un robot din filmele SF de pe vremuri. Ce se întâmplase oare? L-am sunat imediat pe un coleg de Catedră, despre care știam că-i este amic. „Cum, n-ai auzit până acum trista poveste a lui Norin?” Habar n-aveam de nimic. „Tu scrii câte-n lună și-n stele, dar le afli ultimul pe toate… Ascultă aici o întâmplare care o să-ți ridice părul în slăvi și o să-ți dea peste cap bătăile inimii mai ceva decât au făcut-o profețiile vrăjitoarelor viteazului Macbeth! Laramel e cam de vârsta noastră. Ca și noi, prin urmare, a parcurs, din anii nouăzeci încoace, numeroasele etape de „tranziție” educațională ale învățământului superior românesc. După 2010, eu am simțit că se întâmpla un lucru straniu cu Norin. Noile promoții de studenți păreau să-l deruteze complet. Începuse să mi se plângă de situații bizare. Nu mai era sigur, de pildă, că engleza asimilată de el ar mai fi astăzi valabilă sau, oroare, ar mai fi, cu adevărat, cea corectă…”
„Cum adică?”„Așa cum auzi! Dezvoltase sentimente de alienare, de aterizare dintr-un univers paralel. Își considera studenții superiori, intelectual vorbind, chestie rar întâlnită printre profesori. Preda engleză la secțiile sofisticate din Politehnică și spunea că el n-ar fi în stare niciodată să învețe disciplinele de profil ale acelor copii. Se simțea depășit, infirm cerebral în fața lor…” „Bine și ce legătură au astea cu limba engleză?” am întrebat. „Păi, au! Studenții actuali – nu e un mister – au profil comportamental diferit în comparație cu noi, cei care, odinioară, numai nu stăteam cu mâinile la spate în amfiteatru atunci când pălăvrăgea vreun profesor, ci făceam pe noi de respect dinaintea autorității de orice fel. Ăștia contemporani, știi și tu, s-au emancipat, pun probleme, dialoghează, polemizează. Ei bine, în cazul lui Laramel, se pare, aveau impresia că erau cunoscători mai solizi de engleză decât instructorul lor. Bănuiau că Internetul și amintita tehnologie le dădea un ascendent lingvistic anglofon în raport cu profesorul din sala de curs. Ca atare, îl corectau pe parcursul seminariilor, îi revizuiau pronunțiile, sensurile și ortografiile diverselor cuvinte ori expresii pe care omul le folosea în expunerile sale. OK, asta n-ar fi fost încă nimic, dacă Norin și-ar fi impus cumva punctul de vedere. Însă el, cum observam deja, le recunoștea învățăceilor valoarea intelectuală și, în consecință, ce să vezi? Le accepta corecțiile. Își nota, sârguincios, într-un carnețel, fiecare bazaconie anglistică pe care o auzea de la studenți. Ce mai, amărâtul începuse să învețe iarăși engleza după recomandările discipolilor săi politehniști… Și nici măcar asta nu fu de ajuns!” Povestitorul se opri, o clipă, siderat.
Apoi reluă cu resemnare: „Curând, Laramel se hotărî să propovăduiască engleza dobândită astfel și în afara sălilor de curs de la Politehnică. Aici a debutat practic coșmarul biografiei lui! Urla, pe la conferințele și întrunirile anglo-americanistice, contrazicând, acid, în stânga și-n dreapta, că engleza a evoluat, că noi, boșorogii educați în comunism, suntem la furat, că să învățăm de la tineri! Susținea, de exemplu, că benignul cuvânt englezesc architect s-ar pronunța cu ș, nu cu c, așa cum ți-ar striga un mapamond întreg. Norin zicea arșitect, respectând ce îl sfătuiseră studenții săi de la Arhitectură. Lui Edgar Allan Poe îi spunea acum Paw, care înseamnă, desigur, Labă, deoarece așa îl auzise pronunțând pe unul de la Mecanică. Adjectivul Celtic a devenit Seltic, aidoma echipei de fotbal din Glasgow, conform dorinței junilor de la Construcții. Eventually și inadvertence au ajuns să fie traduse, ad litteram, drept eventual și inadvertență, după moda tălmacilor anglofoni de la Automatizări-Calculatoare (deși noi știm, încă de la grădiniță, că, în engleză, ele au de fapt alte sensuri – în cele din urmă și, respectiv, neatenție). În sfârșit, istoria a culminat cu petiția redactată febril de Laramel către forurile filologice din România (o găsești și pe www.petitiionline.ro) pentru înlocuirea urgentă a traducerii lexemului footnote din dicționarele clasice engleze-române. Solicita schimbarea noțiunii folosite până în prezent – notă de subsol – cu varianta inovativă notă de picior (asta fusese traducerea unei studente de la Textile, iar Norin se arătase fascinat de impactul ei sonor)… L-au pensionat pe caz de boală și, de atunci, umblă pe stradă, meditând la revoluționarea limbii Marelui Will. În concluzie, bătrâne, ca și profesor, te atenționez că ai decât o șansă – să fii prudent cu brava lume nouă!”
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Publicitate și alte recomandări video