Dumnezeu, banii şi duşmanii ţin în loc agricultura românească! Cam acesta este sloganul vehiculat de tot mai mulţi dintre ai noştri atunci când vor să arate ce ne împiedică să ajungem a treia putere agricolă din UE. Dumnezeu, pentru că ne dă ori prea multă, ori prea puţină ploaie. Mai apoi, banii alocaţi de stat producătorilor prin subvenţii, pentru că sunt ori insuficienţi ori plătiţi cu întârziere. Iar duşmanii – a se citi concurenţii  din ţară, din UE şi din restul lumii – pentru că ne “sabotează” cu preţuri mai mici, fiindcă primesc subvenţii mai mari sau produc mai mult. Ar mai fi şi consumatorul, un gen de animal infidel, care vrea să mănânce bine, dar cumpără de unde e mai ieftin, cel mai adesea din import.

Cum rămâne atunci cu principiul – ajută-te singur? Ne-am ajuta cumpărând poate mai puţin arătoasele produse româneşti, dar şi acum gustoase tot ca pe vremea bunicilor. Ne-am ajuta dacă am opta pentru produsele lactate în care parcă simţi tăria aerului de munte, ne-am ajuta dacă ne-am impune să utilizăm (atât cât se poate) tot ceea ce poartă eticheta – made in România. Oare banilor noştri nu le stă mai bine acasă?  Oare nu cumva de neputinţa agriculturii şi nu numai suntem şi noi vinovaţi?

De fapt, refrenul neputinţei în agricultura românească nu e tocmai original. E doar un remix al argumentelor pe care s-a clădit întreaga politică agricolă comună din UE. Un mecanism bolnav, care vrea să-i ajute pe producători cu subvenţii pentru a-i omorî apoi încet cu restricţii, corvezi birocratice şi chiar cu amenzi pentru exces de eficienţă, fiincă excesul de eficienţă sau altfel spus o productie mai mare ar ameninţa stabilitatea preţurilor.

Aceiaşi birocraţi care dezbat, în ilustre simpozioane, problema foametei în lume găsesc că trebuie sancţionat cine produce prea mult în agricultură! Prin ce mecanisme de torturare a logicii au ajuns cetăţenii europeni, care sunt şi contribuabili şi consumatori, să creadă că o astfel de politică, finanţată de ei, e construită în interesul lor? De câtă naivitate sunt capabili şi românii pentru a crede că mutantul politicii agricole comune, care îşi arată acum părţile putrede, ne va oferi soluţiile revenirii în forţă printre „puterile agricole“?

În realitate, agricultura nu de subvenţii duce lipsă, ci de antreprenori adevăraţi, care să ia decizii cu ochii aţintiţi la piaţă, la ce vor clienţii şi mai puţin la stat ori la impunerile de oriunde. Din păcate, într-o Europă în care deciziile legate de activităţile agricole par să se ia mai degrabă în birourile funcţionarilor din ministere decât pe câmp, într-o Europă în care fermierilor li se spune că fără subvenţii şi restricţii stabilite de birocraţi nu pot supravieţui, într-o Europă în care eficienţa e amendată înainte să apuce să fie răsplătită de piaţă, şansele creării unui antreprenoriat sănătos rămân mici şi pentru România.

Şi pentru a nu ştiu câta oară spun: fără o conştiinţă naţională, fără implicarea directă a fiecăruia dintre noi, dar mai ales a specialiştilor în domeniu, multă vreme de acum încolo vom vehicula sloganuri şi ne vom zbate într-o nefirească neputinţă birocratică.

Ing. Dr. Ec. Traian Dobre