Nerușinarea patriotică

Între ele se disting: egocentrismul, xenofobia, putinofilia, ignoranța, prostia, răutatea, blasfemia religioasă și nostalgia ceaușistă. Toate încununate – finis coronat opus, nu-i așa? – de anularea propriului instinct de conservare, adică de punerea în pericol a înșiși falșilor patrioți. Aș vrea să mă refer la fiecare dintre ele cu nădejdea, deșartă desigur, că aș putea declanșa vreo licărire de luciditate măcar în unele victime colaterale ale nebuniei de grup, ale tristului tembelism gregar.

Egocentrismul se legă de monopolul ideii de patriotism. Cei afectați de amintita psihoză se cred singurii patrioți ai României, unicii iubitori de țară și popor, ultimii apărători ai integrității naționale. Toți ceilalți sunt, în mintea lor, „trădători”, „vânzători”, „spioni”, „globaliști” și lista continuă, din păcate, cu o mulțime de „etichete” similare. Când vezi un ins cu o astfel de perspectivă, știi imediat că are creierul infectat. Cum să crezi că doar pe tine te animă sentimente (absolut firești) de iubire pentru locul unde te-ai născut, pentru tradițiile comunității în care ai crescut, pentru părinți, prieteni și pentru tot ceea ce înseamnă istoria strămoșilor tăi și că toți ceilalți (care, da, văd pesemne realitatea într-un mod diferit) sunt animați de ură împotriva acestor valori?

E ca și cum ai avea convingerea că numai unele mame – cele după chipul și asemănarea ta – și-ar iubi cu adevărat copiii, iar celelalte ar fi automat degenerate, capabile carevasăzică să-și „comercializeze” pruncii la primul colț de stradă. Patriotismul se suprapune cu un instinct natural al omului, de conservare a ființei sale (ce capătă sens în contextul lumii unde omul respectiv a apărut), un instinct aidoma celui matern. Ca atare, nu-l pot dezvolta doar „unii”, iar „alții” să fie văduviți, nativ, de el. Suntem egali prin naștere (și prin moarte) și, de aceea, o spun răspicat, a manifesta egocentrismul în cauză și, prin urmare, a arăta un așa-numit monopol, vai, al „iubirii de țară” ar fi semne clare de imbecilitate, dacă nu ar indica mai întâi, prea evident, demența colectivă.

Xenofobia derivă din egocentrism. Când te pui pe tine, prin identitatea ta națională (ce idioțenie!), în centrul universului, toate celelalte identități ți se par inferioare, neavenite, inamice și, inevitabil, periculoase. Și, vorba personajelor lui Marin Preda, „pe ce te bazezi” în momentul în care dezvolți această ură față de străini? Fără îndoială pe ideea greșită că strămoșii tăi, mai ales cei „canonizați” de istoriografie, ți-au transmis niște gene excepționale, pe care nu le poți „întina” prin interacțiunea cu „alogenii”. Andrei Pleșu a dezavuat cândva, genial, acest fals patriotism, spunând că unii, fără nici o valoare în sine, se cred singulari, bănuind că virtuțile înaintașilor remarcabili li s-au transmis și lor, precum ochii albaștri ori părul blond. Așa ceva nu se întâmplă.

Virtutea o câștigi prin propriul tău efort. Nu o primești „moștenire”. De altfel, nu mă miră deloc faptul că mulți dintre „patrioții” noștri xenofobi sunt indivizi mărunți, prin nimic contributori la „propășirea țării”, sintagmă ce le revine, cu ferocitate, pe buze la fiecare decompensare publică, declanșată, agresiv, de cei din tagma lor. Lipsiți de educație (pentru a putea ajuta prin forța cunoașterii și creativității lor la afirmarea României în lume), cu slujbe penibile (compatibile cu „pregătirea” lor precară), asistați adesea social, ei, marii „patrioți” xenofobi, sunt, în realitate, niște paraziți ai societății căreia îi aparțin și pe care, în fond, o subminează plenar, iar nu niște vlăstare strălucitoare ale neamului. Ura lor pentru „străini” este o anomalie trulburătoare, un paradox bizar.

Cu excepția blasfemiei religioase (pe care o voi aborda la sfârșit), celelalte elemente ale falsului patriotism, precizate inițial (putinofilia, ignoranța, prostia, răutatea și nostalgia ceaușistă), se intersectează și reprezintă „achiziții”, așa-zicând, ale lumii contemporane. Nu chiar impredictibil, pentru mulți dintre ignarii descriși deja, Putin e Mesia. De ce? Ne întrebăm justificat, observând cu ochiul liber că personajul de la Kremlin are profilul ucigașului în serie. Cum poți fi – cu precădere ca patriot fervent – atât de orb, nesesizând pe cine divinizezi? Răspunsul se află în chiar anomalia enunțată. Putin, ca factor distructiv și sangvinar, se suprapune perfect cu „dorințele” ascunse ale „patriotului” bolnav la cap.

Și asta pentru că „patriotul” în cauză nu iubește țara unde s-a născut, ci o urăște într-o manieră inconștientă, psihanalizabilă. Să ne mirăm oare că o bună parte dintre putinofili trăiesc în străinătate și nu în România? Și-au părăsit patria și acum sunt fascinați de politicienii extremiști autohtoni (filoruși), care, ajunși la putere, ar distruge societatea, realizând de fapt scopul psihanalizabil al diasporenilor îmbibați de furia frustrărilor de tot felul – eliminarea definitivă a „obiectului” nemulțumirii lor disimulate în „iubire”, România. La fel simt și „patrioții” locali, suveraniștii. Răutatea, prostia și ignoranța intră așadar ca o mănușă (purtată de un asasin în acțiune) pe „mâna” acestui tip de patriotism.

Nostalgia ceaușistă a „patrioților” îi miră pe mulți, dar face parte din același tipar. Cel al distrugerii izvorâte din ură, ignoranță și prostie, toate mascate în… patriotism. Ceea ce mi se pare complet inacceptabil în tabloul sinistru de mai sus rămâne ultima trăsătură a falsului patriotism, blasfemia religioasă. Noii „patrioți” îl iau ca „martor” pe Dumnezeu în decompensarea lor psihică de grup. Românii sunt, cu adevărat, „neamul ales” de Creator (ce aberație care sfidează Biblia încă de la început!) și, în manifestarea destinului lor istoric, trebuie „să pedepsească” ferm alogenitatea și alteritatea. Asemenea marote „spirituale” nu sunt, bineînțeles, originale. Ele „au funcționat” monstruos de la Inchiziție până la fascism.

La noi „au strălucit” prin nebunia legionară. O întrebare se pune însă în interiorul acestui simptom de obtuzitate intelectuală: cum să marginalizezi, să ostracizezi și să ucizi în numele Crucii și al lui Hristos? Aici demența atinge, cred, paroxismul. Ajunge să fie demență paroxistică. Filozofia creștină este, prin esența ei, filozofia incluziunii, a vieții, a toleranței și a libertății. Numai nebunul nu va pricepe că fundamentul liberalismului euro-american îl constituie asimilarea trăirii și educației creștine în structura, în fibra societății ca atare. Numai nebunul va crede că, ucigând și eliminând alte făpturi, săvârșește un act de inspirație „creștină”. Oroare, mulți slujitori ai Bisericii noastre de azi nu par să vadă asta!

Prin urmare, „patriotul credincios”, departe de a fi pe placul lui Dumneazeu, încalcă în fond învățătura creștină, comițând o gravă blasfemie. De aceea, concluzia logică, așa cum anticipam în debutul discuției, e că falsul patriotism se suprapune, criminal, cu drumul pierzaniei unei comunități în istorie. Puși în pericol de această psihoză nu sunt doar nevinovații, adică oamenii normali, ci și, ironic și fatidic, înșiși falșii patrioți. Luptând, vehement, pentru distrugerea tuturor, ei luptă, ridicol, și pentru propria distrugere. Și-au pierdut, inexplicabil, instinctul de conservare. Or, o astfel de „pierdere” înseamnă – puteți întreba orice psihiatru – apariția nemijlocită a impulsului suicidar (colectiv). Aferim!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video